George-Roncea.ro

L-am cunoscut cu ani în urmă, în 2001, când o carte lansată de el a stârnit un anumit ecou public. Un profesor drag, probabil cea mai ascuțită minte întâlnită de mine vreodată a insistat să-l cunosc. Hogea era în preajma altui profesor mare, istoric de vârf al României, și știam că giga istoricul, Gheorghe Buzatu, reușise să strângă în jurul său un colectiv de tineri inteligenți cu o orientare românească, ce contribuiau la un efort gigantic desfășurat de Profesor, Dosarele Kominternului.
M-am dus cu profesorul meu drag, dl Ungheanu, un genialicus crescut de Marin Preda, la o întâlnire cu Hogea și alții, într-un loc relativ neutru. Tânărul istoric de la Iași, pe care vroia să mi-l prezinte dl Ungheanu, era înalt și firav cumva, cu o privire iscoditoare și un tip de consum interior neobișnuit printre tinerii din generația sa. Era oarecum la început de carieră politică, avea un atribut al prospețimii, era cel mai tânăr parlamentar la vremea respectivă și profesorul meu simțea că ar fi de bun augur o preluare a sa într-o zonă care să depășească limitele partidului România Mare, unde activa la vremea aceea.
Vadim era însă în plină forță la vremea aceea și nu lăsa nimic din ghiare. N-a avut nicio urmare acea primă întâlnire. A mai trecut mai bine de un deceniu până să-l revăd, tot datorită unui drag prieten, frățioru’ meu mic, tot istoric la bază, preocupat de ideea unei acțiuni politice naționale, acum vreun an și ceva, cred. La ore mici ale dimineții am vorbit despre ideea unei coagulări naționaliste, românești, ne durea pe toți chestia cu România în găleată. Eram sceptic, bătrănesc, pragmatic, reluctant, după atâtea eșecuri, dar Hogea și prietenul mult mai tânăr, din aceeași generație, insistau că ar fi momentul. Momente au tot fost, mijloacele și fundamentul educațional lipseau.
Eram pe o logistică deficitară și o lipsă de resursa umană calificată, în contextul în care politica totuși presupune cunoașterea unor date relativ secrete, ai nevoie de o bază solidă, nu doar la nivel scolastic. A rămas ca în gară, discuția asta pasageră, relativ încinsă.
Până recent, astă vară, când pe niște călduri infernale, a apărut și foarte tânărul Bogdan Diaconu împreună cu niște colegi și prieteni în jurul său care chiar erau mișto. Eu, băsist împuțit, vomă portocalie, etc samd, un monstru nașparliu, autor al unor materiale de presă care s-au lăsat cu deranj major în tabăra voiculesciană, de vreo șapte ani implicat în campanii istovitoare împotriva triadei Vîntu, Patriciu, Voiculescu plus desigur criminalul cu mâinile roșii de sânge, cârpa kaghebistă de Ilici, m-am trezit cumva siderat și eu de mine, la masă cu niște tinerei frumușei, proveniți din arcul politic al inamicilor de moarte (s-a pus chiar și la modul ăsta problema în câteva rânduri, inamicii mă doreau mort).
E suficient pentru oricine să citească din stenogramele interceptărilor SRI ce ilustrau combinațiunile unor Cătălin Voicu, Vîntu, Voiculescu că să iasă la iveală cam cât de groasă era treaba și cât de acută era miza caftelii ce se desfășura pe coordonate ce depășeau granițele României.
A fost un moment greu acea primă întâlnire la care am fost chemat cu insistență, într-o dimineață toridă, când nu vroiam decât să dorm după o noapte dificilă, la niște domni. Nici măcar nu eram pregătit pentru o discuție politică, credeam că motivul pentru care eram chemat atât de insistent era cu totul altul – după primul telefon în care am zis că vin, ochei, m-am aruncat pe canapea și mi-am pus perna în cap, dar la al doilea telefon chestia părea ceva grav așa că am sărit în șlapi, cu tricoul aruncat pe dos și în pantaloni scurți și m-am repezit să văd ce-i, care-i nenorocirea - e vreo bătaie ceva, vreo buleală gravă?
Când colo, după ce ajung unde eram convocat acut, văd niște tineri încheiați la ultimul nasture, cam transpirați deja, printre ei Vlad și Bogdan. Era încă la PSD atunci, ăla micu’, Bogdan. M-am dezmeticit și mi-am zis că dacă băieții ăștia frumușei și aranjați la patru ace au curaj să se vadă într-un loc public cu mine, un nasuliu, bătăuș, golan, bețiv, legionaro – maltezo – securisto - băsist oribil, înseamnă că au coaie. Mi-am zis că dacă ei au coaie să se așeze cu mine la masă, io adică, întruchiparea și imaginea dușmanului absolut, cel care le-a martelat și batjocorit șefii ani de zile, înseamnă că se merită să stau și io cu ei față în față.
Îmi amintesc că Bogdan m-a întrebat ce părere am eu despre el, io adică ca ziarist, și i-am zis că l-am observat de o bucată de timp cu interes și că părerea mea particulară era că el ar fi o Supapă. Termen definit perfect de Vîntu, într-o discuție interceptată de SRI, cu Bușcu cred, în care se referea la anumite părți ale Trustului său de ciomăgari căcănari, Guerilla, Cațavencu, în această formă. Mai exact pentru credibilizarea a 99 la sută de rahat împuțit mediatic, Vîntu ordona ca un procent din uriașul său Aparat să se manifeste „liber”, cu voia sa desigur. Să imprime pe această cale ideea, dezinformarea de fapt, că ar exista și oleacă de manifestare liberă, necontrolată cică, gen, presă quality pe bune...mega vrăjeală de bișnițar turnător care vinde marfă trucată...
I-am explicat lui Bogdan de ce credeam că ar putea fi și el o supapă – un partid ca PSD-ul, antinațional, trădător la modul absolut al intereselor românești, de jefuitori și infractori odioși ca Hrebe și Dragnea, care bătuseră palma cu UDMR dintotdeauna, Ilici fiind nici mai mult nici mai puțin decât fondator al UDMR, de facto, avea nevoie să împrăștie oleacă de praf de “independență” și naționalism bine controlat printr-o voce tinerească, preluată intensiv de Vocea Rusiei, tocmai pentru a macula definitiv și a îndepărta tinerii de zona naționalistă, murdărită deja vreme îndelungată de măscăriciul scelerat de Vadim, prezent seară de seară la cea mai scârnavă și pornografică emisiune a Antenelor lui Voiculescu, lepra securistică absolută.
Era cald rău de tot, deși în șlapi și pantaloni scurți simțeam că mă topesc, cu toate că mă ascunsesem sub umbra relativă a unui dud secular, cred. Bogdan a rezistat stoic la toate astea ale mele, a zis că nu-i supapă, că e pe bune, că nu-i bulangiu pervers, că e pe bune, că va pleca din PSD și că vrea să facă ceva da vero, ceva ce suna foarte bine, ideea lui Vlad, am înteles, conceptul de România Unită - și am dat la urmă mâna cu toții, la solicitarea bunului meu frățior, Horațiu, pe ideea să trecem peste tot ce-a fost și să încercăm ceva nemaifăcut, o organizație de la firul ierbii, autentică, originală, ochei.
Io am venit entuziast și relativ idiot as usual, cu modelul Mișcării din Piața Universității, cu tema național democrației lui Iorga și cu aducerea în prim plan a hărții vechii Românii, cea la care aspirăm cu toții, din vremea bunicuțelor noastre. Au urmat apoi zeci de întâlniri, cu sute de oameni, mii de discuții nesfârșite, catralioane de dezbateri încinse și abia cu ocazia asta am început să-l observ pe Vlad.
Mereu atent, mereu la patru ace, îngrijit în pofida căldurii leșinătoare, cvasi alert, mereu cu agenda și mapa și jucăria aia electronică de se manevrează cu degetuțele după el, mereu calm, extrem de rar nervos, întotdeauna capabil să redirecționeze către un făgaș al eficienței discuții paralele și tâmpite, cu o obstinație și o energie egală, fără nicio cădere.
Mie personal îmi venea să-mi iau câmpii la unele ședințe din astea, îmi venea să sar pe geam, să ma tai cu lama, să fug mâncând pământul la niște domni și fii, să mă apuc de traforaj ori să mă duc la mama, direct, în New Jersey.
Vlad Hogea era cel care reușea să dea noimă tuturor adunărilor ăstora de bărzăuni agitați, care știa exact ce era de făcut, unde trebuia să meargă Bogdan să vorbească, ce trebuia să spună, care urmărea tot ce se publica, ce apărea nou în spațiul media, reușind să țină tot mereu barcazu ăsta pe firul apei, către obiectivul stabilit, înregistrarea partidului și constituirea rețelei, fără de care o organizație, oricare ar fi ea, nu poate exista.
Și puștiul se mișca bine, Bogdan dovedea o remarcabilă stăruință, o capacitate de muncă fenomenală, o minte organizată și un talent al combinațiunii ieșit din comun. Și mai ales se dovedea treptat că băieții aștia mici nu erau poponauți, beau și munceau fără oprire.
Am mers cu toții, mica gașcă, împreună, la Mureș, adresa de baștină a lu’ Horace, un loc sensibil, cu oameni marcați de frica de unguri și de trădările nesfărșite. Evident n-a ieșit nimic acolo, în afară de niște mega dezbateri până în zori de zi cu acei foarte puțini români cu coaie, acum atît de cerniți, și de călcați cu tancu’ pe gât, ca ilustrul partizan Lazăr Lădariu și camarazii săi, albiți de anii de luptă cu budapestanii. Cunoșteam Mureșul din vremea de dinainte de ’89, acolo ne confruntam cu sportivii din Ungaria, buni, foarte buni, redutabili, și mai apoi, am revenit în martie ’90, unde confruntarea chiar a fost pe viață și pe moarte. Și ulterior am revenit în Zonă. Am lucrat ani de zile acolo, unde nimeni nu mai îndrăznea să pătrundă.
Ardealul e inima noastră. Bate din ce în ce mai rar.
Ungurii nu sunt o poveste de adormit copiii, au o energie extraordinară, pentru ei Trianonul este un fier înroșit în foc, au necontenit în creier fieru’ ăsta, muncesc neobosiți, chiar sunt patrioți, pe partea lor. Am avut buni prieteni unguri, știam cât sunt de activi în plan antiromânesc deși eram ca frații pe undeva, l-am cunoscut în ’90 pe Victor Orban și tot echipajul său.
Cu toții bursieri de top ai lui Soros, și ai KGB, dar cu un dispreț suveran pentru specia lui Soros, vânzătorul propriilor consângeni, turnător ordinar la naziști. Toți ungurașii ăștia erau purtați de o ură și o determinare la adresa noastră, a românilor, de neimaginat.
Trianonul.
Prietenii unguri m-au ajutat mult să înțeleg mentalitatea și obiectivele celor de la Budapesta. Din păcate pe partea așa zis românească, ocupată de alde Funar și Ciontu și Coja și Vadim, gestiunea problemei a fost mai mult decât deficitară, a fost jalnică.
Ăsta a fost principalul meu punct de acroș față de Vlad Hogea, așezat încă din liceu alături de Vadim. N-am înțeles deloc chestia asta și de câte ori mi-a venit pe mână am băgat răutăți pe temă. Acum că Vlad a murit îmi pare teribil de rău că l-am tot îmboldit cu PRM-ul și Vadim. Îmi era clar că înghițea greu gălușca și că ținea la Vadim, pe care de altfel, dintr-o loialitate pe care i-am apreciat-o de fapt maxim, l-a talonat până în ultima clipă.
Vlad îmi plăcea că era atât de eficient și calm și stăpânit mereu, indiferent ce-i aruncai în cap și mai ales că nu se dezicea de trecut, ca toți ceilalți. În plus era inteligent în mai toate observațiile tehnice, avea carte și se vedea asta, dar nu puteam să-l sufăr pentru legătura sa evidentă cu toți bulangii lui Vadim (și Măgureanu – Astaloș).
Îmi pare nespus de rău că a murit așa aiurea, ca într-un film prost – se pricepea (și) la filme. Din câte am aflat avea în familie o temă cardiacă, mama sa a murit și ea pe neașteptate, la numai 48 de ani. Moartea e ceva îngrozitor, oribil, fără sens și explicații, fără noimă, e ca o avalanșă oarbă și cretină, care te ia orice ai face, pe oriunde ai lua-o, oricâte precauții și asigurari ți-ai lua.
Mai ales când lovește și ucide un tânăr de doar 37 de ani.
Bătrânii mei care au murit – unii dintre ei - la peste 90 de ani, cumva erau împăcați cu venirea morții. Râdeau de Moarte, o sfidau. Nu mai aveau pe nimeni din generația lor, iar cei ca mine, puțoi fără pușcărie la activ nici cât negru sub unghie, față de ei, contau doar ca reper al tinereților lor zbuciumate și eroice. Intenționam, ofticat de niște răutați la adresa mea, să belesc defintiv, în ianuarie, proiectul ăsta a lui Hogea și Bogdan și al fratelui meu mai mic, născut în aceeași zi cu mine, obraznic și tembel totodată, cel care m-a chemat să dau mâna cu tinerii cu cravate și ceasuri mișto, deși io eram în șlapi chinezești și cu tricoul pe dos.
Moartea lui Vlad Hogea e ceva mega nașpa, e ceva necuantificabil politic, deși observ o tendință idioată pe direcția asta.
Un gagiu meseriaș s-a isprăvit. Cu carte, cu carismă. Cu vector clar românesc, dar antamat orb de Structuri. N-a înțeles, părerea mea, că toți ăștia din Sistem sunt Satane. Aici s-a rupt filmul. Păcat.
Poate așa a fost filmul, Gad lucrează deplin conspirat.
Îmi pare nespus de rău.
Vlad era mișto, așa adversar cum apărea la orizontu' ăsta confuz, cred că era singuru’ inteligent din combinațiune... la final, principial, cu el a trebuit să mă confrunt pe tema așa zisei Lustrații, însă el nu avea în spate un jurist ca super judecătorul Corneliu Turianu...principial o să rămânem și după moarte pe pozițiile noastre ireductibile.
Mi-ar fi plăcut să mai luptăm pe principii, dar tâmpita asta de Moarte a stricat tot, l-a luat aiurea complet - aveam și io în sfârșit un adversar valabil...
...Orice ar zice oricine, băiatu’ ăsta smartie, atât de iscusit, cu zâmbetu’ ăla al lui, de vedetă Tv, o să-mi lipsească teribil, ftui...scuze Vlad pentru limbajul delabrat, tipic nasoilor de golani de pe vremuri, anticomuniști viscerali...