"De meserie eu sunt român, iar la asta nu voi renunţa niciodată", scria Justin Capră săptămâna trecută pe pagina sa de de facebook.
Și mai zicea „Eu nu sunt inventator, Dumnezeu e inventator, noi doar îl imităm. Când reuşesc tehnic ceva, mă bucur, dar când câştig material, mă sperii. Îmi dau seama că sunt alţii mai merituoşi ca mine, iar în al doilea rând nu este meritul meu, ci al Lui Dumnezeu. Eu nu sunt inventator, Dumnezeu este "
Invențiile sale ar fi putut fi exploatate de așa zisul stat român, sumă instituțională a hienelor și decerebraților așezați cu dosul pe munca și strădania celor puțini ce și-au dedicat viața unei alte Românii, cea din vise. Una dintre invențiile sale a fost „împrumutată” și folosită de stăpânii lumii, de americani, pentru a-și impune supremația în Cosmos. NASA a recunoscut abia în 2002 că ideea - din 1956 !! - a aparatului de zbor autonom individual, folosit de cosmonauții americani, a fost șmanglită de la Justin Capră. Evident zero recompensări materiale.
Justin Capră a trăit modest, n-a avut niciun fel de mare suport de la autorități, a muncit în tăcere, fără să aștepte nimic de la nimeni, ca mai toți marii români de excepție ai veacurilor, purtat de aripa geniului.
Nenumăratele premii internaționale au rămas diplome și medalii atârnate pe pereți. Nimic din ce a inventat și construit Justin Capră nu a fost luat în considerare de statul român. Alte state s-au folosit de geniul său inventiv.
S-a prăpădit cu puțină vreme înainte de a atinge vârsta de 82 de ani. Pe 22 februarie ar fi fost ziua sa.
Aș fi vrut, prin tânărul prieten care i-a fost aproape în ultimii ani să ajung din nou în preajma sa și să scriu un material aniversar, pe 22 februarie. Și aș fi vrut să-i mărturisesc niște chestii din copilărie, niște intenții nu prea cuminți legate de o invenție de-a lui. Scriu (din nou) un fel de necrolog. Cu tot cu povestea care cred, sper, l-ar fi amuzat.
L-am cunoscut cu mulți foarte mulți ani în urmă la Muzeul Tehnic din parcul Libertății. Tocmai construise un automobil pitic, era expus pentru public prototipul, cu un consum incredibil de mic. Era unul dintre cele câteva zeci de variante ale automobilului Soleta cred. Consuma cam două căni de benzină la suta de chilometri.
Am tot dat roată, mașinuța era mișto de tot, lumea se holba, Justin Capră dădea ture de probă, prostimea se uita ca la urs, io tare aș fi vrut să sar și io în mașinuță să văd cum e, dar n-am îndrăznit să mă apropii prea tare deoarece mă simțeam cu musca pe căciulă, tocmai eram în mijlocul unei operațiuni complexe și mega secrete de șterpelire a prototipului de "rucsac zburător", o invenție trăznită de-a lui Justin Capră, expus la etajul al doilea al Muzeului.
Mi-era teamă că o să-mi citească gândurile și m-aș fi dat în vileag.
De ani de zile îmi petreceam cea mai mare parte din timp în Muzeul Militar și Muzeul Tehnic, șurubărind și cotrobăind printre exponate. Copil fiind păduri hălăduiam dar mai ales Muzee. Muzeul Național de Artă era nesfîrșit și avea un van Eyk cu un albastru extraordinar și mai îmi plăceau niște sculpturi grozave de Paciurea, la Muzeul Aman, în spatele Direcției a 5 –a a DSS, erau fantastice stampe de Hokusai, se semna Hokusai Cel nebun după desen, era idolu’ meu, Muzeul Militar, avea însă ceva de vis, un Panzer autentic, cu mitraliera sudată de blindaj, pe care m-am chinuit zile în șir, cu un bomfaier, după ce am pătruns pe dedesupt, unde era un scut prins în mega șuruburi, să o desprind de blindaj, era în perfectă stare. Țeava era dintr-un oțel albastru, de o duritate teribilă, mi-am tocit dinții la bomfaier degeaba, n-am reușit decât să zgării metalul.
Muzeul Militar era pe vremuri aproape de locul unde este acum Casa Poporului, Parlamentul de azi, acolo fusese Arsenalul Armatei, unde lucrase taică-meu în tinerețe, în timpul războiului. Dealul era plin de subterane și tunele ce duceau jos de tot în adâncuri. Îmi era frică, erau niște legende sinistre, cică pe acolo ar fi murit oameni, prin tunelele alea prăbușite. Scormoneam necontenit cu lopățica Lineman a lui tata, împrumutată pe termen ff lung fără știrea lui desigur, și găseam capete de obuze, decorații militare cu inițialele lui Ferdinand și Carol, gloanțe de toate calibrele, focoase de grenade, scotoceam în zgură până seara acolo și mă întoarceam acasă cocoșat, cu rucsacul îndesat de captura mea de fiare ucigătoare.
Am învățat singur, după niște scheme din manuale militare de la Biblioteca franceză, din primul război mondial, cum se deșurubează capul percutor de la obuzele de artilerie, cum se desprind ușurel, lovind cu un ciocănel de lemn inelele de alamă din vârful proiectilelor, să nu iasă vreo scânteie, cum se blocheză arcul cuiului percutor (cu lama de la foarfeca de croitorie a lui mama) și cum se manipulează boambele vechi de tot dar care ar fi putut arunca în aer juma din blocul unde stăteam, la Gara de Nord. M-a spart cu bătaia taică-meu când m-a prins ce făceam io în bucătărie, noaptea. Am avut parte însă de-o satisfacție secretă, în timp ce mă ardea cu cureaua și făcea ca trenu' după ce am sesizat că era alb la față de frică, când a văzut ce chestii ruginite mișto de tot, în curs de deșurubare, aveam io înșirate pe jos, în bucătărie.
Vroiam să-mi fac o rachetă, aveam planurile de la Casa pionerilor din Cotroceni, doar că la o scară mai măricică, vroiam să zbor ceva mai sus, mai la cucurigu, și mi se păreau mega eroi cosmonauții ăia care tot mureau aiurea în spațiu. Așa am ajuns la Justin Capră și la invenția sa extraordinară, prototipul funcțional era la Muzeul Tehnic, o instituție fondată de Casa regală și condusă inițial de bunicul unui bun prieten de pe vremuri, șeful Uzinelor I.A.R, mare mason și mare inginer. Pe vremea aia nu erau camere de luat vederi prin muzee, îmi făceam de cap lejer, nimeni nu se gândea că un tâști bâști slăbănog în uniformă de elev, cu caietul de schițe mereu în brațe, și cu o meclă de șoricar tâmp, mereu lipit de vitrine și holbat la diorame, ar reprezenta un infractor deplin conspirat, în plină devenire și cu buzunarele pline de piulițe manglite.
Desenam tot și măsuram cu rigla ca să am proporțiile exacte ale mașinăriilor și fiarelor care mă interesau, de la arbalete, săbii, flinte și halebarde, la dispozitivul de zbor al lui Justin Capră. Motivațiile mele artistice erau însă bine împletite cu cele frauduloase.
Scula de la Muzeul tehnic era un adevărat izvor de vise, era o chestie plină de niște tevuști subțirele, ce se împleticeau printre niște butelii dolofane, de niște manometre și manete, arăta ca-n basme erotice cu roboți, a la Jules Verne. Nu-mi doream decât să șterpelesc jucărica stălucitoare și să dau ture de șmecher cu reacție deasupra Bucureștiului, peste blocuri, până la școală, la Tonitza, să leșine gagicile și după aia să mă fac haiduc-cosmanaut, sau așa ceva, și să fug cu rucsacu zburător a lu' nenea inventatoru', colo sus, la munte. Nu aveam un plan prea clar ce urma să fac acolo, pe coclauri, nu băteam atât de departe cu gândul, ca și acum.
Eram foarte interesat de zbor și de scufundări, citisem tot ce scria Cousteau, eram terminat după ce văzusem și un documentar la Biblioteca franceză, vroiam musai să merg (și) pe sub apă și am încercat să-mi fac un fel de filtru detentor dintr-o piesă din motorul de Dacie atașată de o cameră de motocicletă cu lest, înfășurată în sîrme și plumbi, calculasem că pot sta sub apă vreo cinci minute măcar, dar era să mă scufund definitiv în lacul Bordei, nu mi-a ieșit combinația. Am avut parte numai de eșecuri nasoale care mă umpleau de obidă dar reveneam cu noi idei trăznite, cu o lipsă de instinct de conservare vecină cu idioțenia lobotomică.
Cu zborul prima mea încercare a fost inspirată de Da Vinci, de la un desen de-al lui de parașută am meșterit din cearceafurile maică-mii ceva similar, am cusut de mână și mi-am ciuruit degetele ca la balamuc dar mi-a ieșit ceva, am pus un cadru cu sârme și m-am dus pe bloc să ma lansez cu super parașuta mea dar vântul mi-a făcut-o mototol cum am ieșit pe terasă. Nasol, eram fiert după eșecul nașpa și am căutat alte variante de zbor și astfel am dat de aerodina lui Justin Capră la Muzeul Tehnic, un fel de vehicul de plutit prin ceruri de capul tău hai hui asemănator cu mașinuța lu' Ezechiel.
Era greu aparatul, am încercat să-l scot din suporții din perete. Nu știam cu ce compustibil trebuie umplute buteliile, duduile alea de croșetau pe holuri, pe post de muzeografe habar n-aveau. Dar erau niște etichete cu explicații tehnice. Îmi trebuia alcool, ceea ce mi se părea simplu, șmangleam de la taică-meu din debara, și pentru reacția de ardere explozivă mai era nevoie de oxigen. Nu aveam de unde să fac rost de oxigen sub presiune dar mă chitisem pe ideea că pot utiliza peroxidu lu’ bunica de decolorat părul, în combinația potrivită cu dioxidul de carbon – mă documentasem - elibera oxigen. Dioxidul de carbon mi se părea simplu de obținut de la Alimentara de la Gară unde era o din aia de îmbuteliat apă cu bulburuci, o sifonărie care făcea ca o batoză de pe câmp, unde mergeam cu butelii din alea de sticlă groasă și verzuie să le umplu cu apă chioară cu bule, pentru șprițu’ lu’ tata.
Pe scurt, în viziunea mea treaba era ca și făcută mai trebuia doar să deșurubez din perete aparatul zburător din Muzeu, să-l pitesc în curte unde era plin de mașinării și să-l trec peste gard cu altă ocazie, urmând mai apoi să îndes buteliile cu amestecurile mele reactiv-explozive, să dau cu scăparici la tevuștele alea lucitoare și să mă înalț la cer ca o rachetă. Nu am izbândit, niște nasoi de maiștri înșurubaseră pentru vecie drăcovenia zburătoare pe peretele Muzeului. Și era și grea, clintisem cât de cât mașinăria, nu făceam față. Mi-am bifat însă în jurnalul meu secret de planuri de viitor neapărate și fără de greș că când mă fac mare musai șterpelesc jucăria magică și mă ușchesc cu ea pe deasupra orașului să crape de ciudă vecinii de la bloc. Anii au trecut, am mai ajuns din când în când pe lângă Muzeu, în parcul Libertății, dar eram deja mult prea preocupat de o superbă colegă de școală cu ochi verzi care locuia în zonă și care pupa senzațional, gen franțuzește, de pluteam deja printre nori, fără altă aparatură inovatoare. Mașinăria cu reacție de la Muzeu era uitată pentru vecie.
Am uitat de episodul ăsta din copilărie până ieri când m-a sunat prietenul mai tânăr, și el pasionat de inventică, apropiat de Justin Capră, să-mi zică că omul e pe moarte. Azi a apărut și știrea. Ieri noapte s-a dus direct la cer nenea Justin. Un om de o adâncă rezonanță creștină, cu drag și evlavie față de sfințenia lumii Lui Dumnezeu.
Pentru cei care n-au auzit de el am pus niște vorbe de-ale sale și povești despre el, mai jos. Sper să-i placă și povestioara mea, de ex ipotetic șterpelitor eșuat al invenției sale zburătoare ce înflăcăra imaginația băieților cu gând de ducă prin nori. Mă gîndesc că or mai fi fost și alții care au visat să zboare cu mașinăria sa miraculoasă.
Dumnezeu să-l odihnească, că a muncit toată viața neîncetat. Pentru noi.
_________________
“Aş zice că ştiinţa academică este diferenţială, iar ştiinţa spirituală este inferenţială, ea te apropie de absolut. Ştiinţa oficială, este diferenţială, este centrifugă, ea te îndepărtează de subiect, noi ca să înţelegem fenomenul postulăm, fisionăm, segmentăm, ceea ce ne face să ne îndepărtăm de subiectul în sine, în vreme ce ştiinţa spirituală te apropie, şi nu trebuie să ai neapărat facultate pentru asta, pentru că te naşti cu ea, este un dar de la Dumnezeu. Acest element spiritual este într-adevăr mult deasupra celui material, defapt, dacă stăm să ne gândim, materie nu există, dacă intrăm în structura atomului vom observa acolo nişte spaţii mari. De fapt nu există materie, există energie sub formă de electroni, protoni, neutroni.
Sigur că profesorul de fizică atomică o să spună: “Dom’ le că atomul are masă, şi dacă avem de-a face cu masa atomului, avem de-a face cu materie”, nu, masa este o interacţiune, şi că orice interacţiune este un atribut al energiei, şi nu al materiei, şi chiar dacă ar fi să considerăm toate aceste particule materiale, o să vedem că din tot Globul Pământesc ies câţiva centimetrii cubi de aşa-zisă materie. Şi o să mă întrebaţi: “Bine, bine dar substanţa, dar tactilul, dar culoarea, ce sunt?”. Ele sunt nişte funcţii frecvenţiale, de exemplu o anumită frecvenţă este o culoare, sau un anumit sunet. Tactilul este impresia pe care ne-o dau orbitele electronilor, şi aşa mai departe.
De aceea Hristos ne spunea: “Nu vă faceţi averi pe pământ, pe care le mănâncă moliile şi rugină, faceţi-vă averi în Ceruri”, pentru că acelea sunt de altă natură, alt raport spaţiu-timp.
Henri Coandă reuşise, folosind teoria spin-ului să realizeze o degratifiere substanţială a unui obiect, adică pierderea masei unui obiect şi eu reuşisem o treabă oarecum asemănătoare, dar folosind teoria impulsului. Astfel ne-am cunoscut, el fiind interesat şi de aparatul meu zburător, de rucsacul zburător. M-a întrebat de ce nu s-a mediatizat şi m-am uitat pe pereţi ca să-i arăt că e posibil să fim ascultaţi pentru că eram sub regim comunist. El a zâmbit şi a zis: “Domnu’ Capră eu am reuşit să ajung la această vârsta sperând şi muncind şi există o instituţie în Suedia, în atenţia căreia sunteţi şi dumneavoastră şi veţi fi contactat”.
Nu m-a contactat nimeni, chiar dacă mă contacta, nu aveau şanse pentru că era sistemul comunist, care era ermetic şi pe care bine că nu l-aţi apucat pentru că eraţi prea tânăr. Dacă aveai o idee mai bună erai imediat arestat, eu am fost şi arestat în ’56, socoteau probabil că vreau să fug din ţară cu un astfel de aparat de zbor. Sigur, am fost marginalizat, de fapt nu ştiu dacă pot să învinuiesc vreun sistem pentru că este absolut normal, orice om care gândeşte altfel, merge pe alt drum decât ceilalţi este marginalizat, persiflat. El este considerat oaia neagră a societăţii, a familiei şi sigur că nu te simţi bine, dar este şi un factor de progres dacă nu te simţi bine în această situaţie, pentru că progresul, după mine, are câteva motoare: angoasă, complexul de inferioritate, lehamitea de cotidian şi nu în ultimul rând lipsurile, pentru că lipsurile te obligă la optimizări.
De aceea se spune că un şut în fund reprezintă un pas înainte, sau că drumurile pline cu flori nu duc la glorie. Din acest punct de vedere nu-i înţeleg pe oamenii noştri de ştiinţă care spun că au emigrat pentru că nu au avut condiţii... domnilor omul sfinţeşte locul, trebuie să demonstrezi că poţi face ceva, pentru că acela care nu face nimic aici, nu va face nimic nici în altă parte. Nu poţi veni cu astfel de scuze! Cunosc aşa-zişi cercetători care mătura sau spală vase în Statele Unite şi cărora le e ruşine să se întoarcă pentru că acolo nu s-au realizat. Nu condiţiile materiale ne duc mai departe, contează dacă suntem noi în stare să ne creem condiţiile. Prin astfel de concepţii am fost, zic eu, oaia neagră a societăţii, a familiei.
Sora mea când eram mic le spunea părinţilor că eu nu o să fiu bun de nimic şi că o să păzesc porcii – nu e nici asta o îndeletnicire rea, dar nu a fost cazul. Mă gândesc la filosoful Petre Ţuţea, deşi el nu vrea să se considere filosof, Dumnezeu să îl ierte, că până la paisprezece ani a păzit vaca.
Voiam să spun că de fapt cunoaşterea este un zid între om şi fericire, cel puţin aşa spunea Emil Cioran. Eu am avut naivitatea să-mi imaginez că învăţând voi fi mai puternic, mai fericit, mai capabil... nu a contat, mi-am dat seama de limitele mele şi am zis că cea mai importantă biruinţa a unui bărbat e atunci când recunoaşte cât e de prost.
Nu îmi place să vorbesc despre tehnică pentru că fizică este o excepţie a metafizicii. De fapt ar trebui numită ştiinţa oscilaţiilor şi nu este cazul să batem atâta monedă pe ceea ce ştim noi, pentru că ceea ce ştim noi peste câteva zile se modifică. Noi postulăm în fizică, geometrie, vorbim de spaţii. Nu există spaţii.
Mă gândesc la Eminescu, mai puţină lume ştie că el s-a ocupat de cărţi de fizică, s-a ocupat de cărţi de filosofie. Una care mi-a picat în mână când nu era voie să citeşti aşa ceva a fost “Timpul, Spaţiul şi Cauzalitatea”, în care Eminescu demonstrează că nu exită timp, pentru că acest Cosmos nu a început la data de... şi se termină la data de... El a fost şi va fi întotdeauna – desigur, apar şi dispar constelaţii, asta e altceva, dar Cosmosul în sine nu are început, nu are sfârşit.
Nu putem vorbi de timp, nu putem vorbi nici de spaţiu pentru că nu există un punct fix în Univers, tot Universul este extensibil şi nu ne putem raporta că spaţiu. Şi atunci ce există, există numai cauză, care popular se numeşte Dumnezeire. Dacă nu există timp şi spaţiu există cauză, există ceva, “la început a fost Cuvântul” spune Biblia, a fost un impuls. Apropo de faptul că nu există materie ci există energie, şi atomul tot disecându-l de fapt găsim un nimic, tot Evanghelia spune că Dumnezeu a făcut lumea din nimic.
Iisus Hristos spune că cel mai bun medicament este buna-înțelegere în societate, în mediu, în familie. Când a venit femeia să-i mulţumească lui Hristos pentru că a făcut-o bine, Hristos i-a răspuns: ”Nu eu te-am făcut bine ci credinţa ta!”. Credinţa este formidabilă, este echivalentul moralului armatei într-o luptă. Degeaba ai tunuri, degeaba ai aviaţie şi electronică dacă nu ştii pentru ce lupţi.
Nu mă pot lamenta că am dus-o eu mai rău decât alţii, pentru că în primul rând nu ştiu dacă am dus-o rău, pentru că fericirea mea constă în a face”...
.
• Întrebat de ce nu se cară din România asta nenorocită, ca toată lumea a zis:
„Eu sunt român! Simt româneşte! Şi chiar dacă va fi rău aici, datoria noastră este să încercăm să îndreptăm răul, nu să fugim, ca să rămână oamenii de proastă calitate. Nu le fac plăcerea să plec! M-a întrebat un ziarist pe timpuri, pe vremea lui Ceauşescu: “Dom’le dacă e aşa de rău, de ce nu plecaţi?” Sigur că nu avea intenţia să scrie asta, pentru că nu se putea scrie aşa ceva. Eu zic: dom’le nu le fac plăcerea, să plece ei! Nu eu am stricat atmosfera în această ţara, nu vreau! Şi până la urmă, omul sfinţeşte locul. Aici dacă poţi face ceva, meritul tău este mai mare, aici într-o ţară în care cu greu se poate face ceva, nu în Germania.
Vreau să rămân aici şi sunt mândru că m-am născut la ţară, într-un sat, pentru că provincia domnule, înseamnă spaţiu, înseamnă visare, înseamnă zbor, înseamnă filosofie. “Nu se nasc genii pe stradă, nici la uşa cafenelei”, spunea Eminescu, acolo se nasc bârfe! La ţara omul nu are timp de bârfă, pentru că are de muncit, are vite, are de săpat. Sigur că unii ar putea spune că bine domnu’ Capră, dar dumneavoastră nu ştiţi diferenţa dintre pătlagina şi cireşe. Nu ştiu, dacă nu are rulmenţi, nu mă interesează! Asta nu înseamnă că nu sunt mândru că m-am născut acolo.
Eu m-am născut într-un sat în care sătenii, spre deosebire de alţi prahoveni, erau mai cu frica lui Dumnezeu. Un sat submotan, se numeşte Măgureni, foarte aproape de Câmpina şi de locul în care s-a prăbuşit Vlaicu. Am locuit pe strada Aurel Vlaicu, în Bucureşti şi am lucrat în aviaţie. Stradă care pica perpendicular pe Aurel Vlaicu se numea Iustinian, şi eu mă numesc Iustin... nimic întâmplător în lumea asta!... În acest sat în care lumea era mai cu frica lui Dumnezeu... m-am născut.
Am copilărit într-un cătun care se numeşte Capul Roşu, aproape de Floreşti. Acest cătun Capul Roşu m-a ţinut pe mine de la vârsta de doi ani până la şaptisprezece ani. Cinsprezece ani am copilărit în acest sat.
Am făcut liceul Dumitru Barbu Ştirbei din Câmpina şi făceam naveta zilnic cu un autobuz. M-a întrebat odată un italian cu care discutăm despre istoria lor: “Aţi făcut istorie?”, “Nu dom’le!”, “Aţi făcut filosofie?”, “Nu dom’le!”, zic: “Am fost un simplu inginer, doar că pe vremea mea se făcea şi carte “(râde), şi într-adevăr se făcea cultură generală la liceul respectiv. După aia am plecat în armată, şi ca să nu fac armata la trupă, m-am înscris la o şcoala de aviaţie. Şcoala era una superioară, pentru că avea două secţii, una divizionară, de unde te scoteau subofiţer şi una normală sau superioară, care te scotea ofiţer în tehnică de avion, echivalent cu subinginer în viaţa civilă.
Mai târziu, prin ’74, la insistenţele ministrului Octavian Groza, care ţinea la mine, fiul lui Petru Groza, m-am echivalat ca inginer civil, deşi nu m-am simţit deloc mai deştept. Această şcoală de aviaţie a frecventat-o cu zece ani înaintea noastră Maiestatea Sa Regele Mihai şi cu 24 de ani înaintea Majestăţii Sale, Herman Obert, care a fost profesorul lui Werner von Brown, care a făcut Programul spaţial american şi care s-a născut la Timişoara - puţină lume ştie asta. I-am spus asta cosmonautului american anul trecut, când a venit în Bucureşti, ca să ştie şi el că nu suntem din Patagonia, şi că această ţară a dat nişte valori. Sunt multe lucruri pe care istoria nu le spune, sau nu vrea să le spună. Istoria noastră se reduce la Becali şi Andrea Marin.
Am avut un coleg din familia Lahovari, care şi-a ascuns numele, pentru că altfel nu mai putea să facă nici o facultate în timpul regimului communist. Lahovari, ştim că a fost primarul Bucureştiului în 1928 şi că a avut şi nişte moşii imense aici lângă Baloteşti. Acest coleg a participat la o conferinţă de presă la Budapesta în 1988, cu un an înainte să cadă comunismul.
La această conferinţă un ziarist german l-a întrebat pe Maiestatea Sa Regele Mihai, care participa la acest dialog: “Maiestate, faptul că aţi întors armele împotriva aliatului vostru german, lovindu-l pe la spate, nu o consideraţi o trădare?”, la care Regele Mihai i-a răspuns: “Domnule, când aliatul meu german rupe o bucată din trupul ţarii şi o dă ruşilor şi ungurilor, prin Tratatul Ribentrop-Molotov, cum se numeşte?! Să ştiţi că în primul rând dumneavoastră ne-aţi trădat pe noi. Noi românii mai avem un Dumnezeu şi odată ş-odată veţi răspunde pentru această faptă!”.
După acest răapuns nu s-a mai pus nici un fel de întrebare. Unde s-a scris asta în istorie... nu s-a scris. Dumneavoastră ca tineri căutaţi să aduceţi adevărul la suprafaţă, suntem un popor mare domule!
Îmi spunea un inspector general: “Da domnule, dar numele astea pe care le vânturam noi sunt nişte ilustre necunoscute!”, nu e adevărat! Noi românii nu am ştiut să ieşim în faţă, nu am ştiut să ne lăudăm. Asta e o notă de bun-simţ. Şi zice “Să nu-mi spuneţi de Coandă, Vuia, că sunt necunoscuţi”, zic “Pardon, Coandă este cunoscut, a fost directorul Bristol, în Anglia”.
Eu am reuşit prin modestele mele relaţii, să scriem în două muzee din America, inginerul roman, şi nu francez, Henri Coandă şi inginerul român Traian Vuia. Vuia n-a fost inginer, el a făcut dreptul la Budapesta pentru că se putea face la fără frecvenţa, dar el a fost mai inginer ca noi toţi, pentru că a reuşit să zboare în 1906 cu propriile sale mijloace de zbor, nu tras cu praştia ca fraţii Wright.
Ideea cu aparatul de zbor e prozaică, ca orice idee. Mă gândeam cum pot fugi fără să mă vadă şeful de cazarmă, nu mă gândeam la nu-ştiu-ce savantlâcuri. În 1956 l-am propus Academiei şi bineînţeles că am produs ilaritate. «Tovarăşi, avem nevoie de tractoare, nu de oameni să zboare» şi, mă rog, chestii d-astea. În ’58 l-am brevetat. Dar, în ’56, pentru că aveam intenţia să realizez un astfel de aparat şi nişte maşinuţe, am făcut prostia să merg, neştiind puterea comuniştilor, la Ambasada Americană să cer sprijin. Am fost arestat. Nu m-au ţinut mult – două săptămâni –, dar dormeam pe ciment şi mâncam un sfert de pâine pe zi. Înainte de asta eram ofiţer de aviaţie. După – am fost dat afară din Armată şi am fost trecut la index. Spălam maşini, măturam, ca să pot exista. Până în 1962, când a venit Expoziţia Americană la Bucureşti şi şi-au expus americanii aparatul lor de zbor.
Aparatul iniţial era conceput ca având motor cu alcool şi oxigen, iar prin combustie se crea o reacţie, cum să spun, un jet reactiv, de fapt două jeturi pentru că erau două rachete dispuse, simetric, de o parte şi de alta a umerilor zburătorului şi care puteau face cu putinţă anularea forţei gravitaţionale. Mare brânză n-am obţinut cu el, pentru că, mă rog, condiţiile şi materialele pe care le-am folosit erau neadecvate. Nu am reuşit decât să fac un mic salt să-şi demonstreze forţa, atâta tot. M-am şi fript, s-a rupt un adjustor, în sfârşit... Zboruri mai adevărate s-au făcut abia în ’68 după venirea lui Henri Coandă, când s-a pus problema realizării unui aparat competitiv. La acesta am folosit perhidrol concentrat care, printr-o disociere chimică, făcea posibilă eliberarea oxigenului atomic şi a apei sub formă de vapori, pentru că temperatura reacţiei era de vreo 600 de grade Celsius. Prin aceste două jeturi ca şi în faza iniţială se realiza anularea forţei gravitaţionale. Dirijarea se realiza prin nişte reflectoare Coandă şi aşa mai departe.
Nu pot să pretind că cineva ar fi copiat pentru că ideile apar paralel. Cert e că brevetul românesc verificat să fie o noutate de inginerul Ion Iacovaci, Dumnezeu să îl ierte, a apărut pe 27 iulie 1958 ora 9 dimineaţa iar cel american pe 22 februarie 1962. După aceea tehnologia a fost dezvoltată, a fost folosită de pompieri în Vietnam. Într-un fel e bine că nu s-a folosit al meu pe linie militară. Îmi repugnă idea de a face arme, adică idea de a omorî pe altul ca să trăiesc eu.
După rucsac am realizat o aeroglină cu decolare - aterizare verticală, cu care am brevetat într-un fel sistemul de sustentaţie constituit din două aripi toroidale fluide. Am brevetat efectul pelicular, care se foloseşte în aerodinamică. Am mai brevetat un elicopter de spate cu scaun, şapte aparate de zbor, cu totul.
Am avut naivitatea, mi-am închipuit ca învăţând voi fi mai liber şi mai fericit.
Doamne, ce deziluzie am avut atunci când mi-am dat seama că prin învăţătura ne mărim aria întrebărilor, ne mărim exponenţial aria de necunoaştere.
Şi, în fond, ce să cunoaştem, de vreme ce definiţiile nu ne apropie de esenţe, de vreme ce adevăr egal subiectiv?
Academicul ne îndepărtează de natură, acesta este diferenţial, centrifug, nu da răspunsul la întrebări. Pretinsele sale răspunsuri nu rezolvă problema cunoaşterii. Simt un gol sprijinindu-mă pe adevărul ştiinţific oficial. Nu mai vreau clasicul în abordarea cailor de studiu. Vreau altceva! N-am întâlnit adevărul absolut, n-am întâlnit decât raportabilitati, conjuncturi, relativitate.
Adevărul în care cred este unul singur: adevărul Divin. Spiritul, în schimb, nu intra în crize, spiritualistul nu diseca multidimensionalitatea Divină, o ia ca postulat, ştiinţa spirituală este de aceea interferenţială, centripetă şi nu dă reacţii secundare.
Exista totuşi o cale şi anume: evoluţie în plan spiritual, în plan creştin, pentru că iubirea, stima, toleranța rezolva toate problemele. Să zicem că fericirea este, la urma urmei, un fel de nesimţire, este un alt fel de a vedea lucrurile.
Eu, de exemplu, sunt fericit atunci când sunt obosit fizic şi când văd rezultatul muncii mele."

https://www.facebook.com/justincapra

http://imaginisiganduri.blogspot.dk/2008/02/interviu-cu-justin-capra.html