Parchetul militar a anunţat AVMR, organizaţia victimelor Mineriadei din 1990, recent, că urmează să se apuce de muncă, în spiritul “lucrului bine făcut”, la 25 de ani de la "lichidarea loviturii de stat legionare din iunie 1990".
Am citat din Ion Iliescu autorul ordinului dat Armatei de a trage în civilii -"legionari".
Deşi numai ministrul Apărării - la vremea aceea Victor Atanasie Stănculescu, avea dreptul legal de a da un astfel de ordin de alarmare a unităţilor militare şi înzestrare cu armament de război, totuşi, obediente şi laşe, cadrele noastre ticăloase şi proaste au ascultat ordinul lui Ilici.
N-au ştiu să invoce Regulamentul militar şi legile în vigoare. Au zis să trăiţi o sugem din picioare ca nişte lepre comuniste ce suntem. Stănculescu nu era în ţară, era la Berlin. La întoarcerea în ţară şi-a dat demisia din funcţia de ministru al Apărarii după o discuţie aspră cu Ion Iliescu. Poate nu degeaba a fost printre puţinii generali condamnaţi la puşcărie, cu executare nu cu suspendare. În timp ce Ilici e liber şi merge la talk show-uri şi la SPA.
Revenind la momentul 13 iunie 1990.
Ticăloasele cadre ale Armatei au tras. S-au utilizat gloanţe de război, au fost ucişi şase oameni şi răniţi 18. Cifra oficială. Neoficial, cei care au lucrat în sistemul medical în acea perioadă îşi amintesc cum au apărut la spitale ulterior zilelor de 13 - 15 iunie lucrători ai Noii Secu, conduse de Voican Voiculescu şi Virgil Măgureanu care au ridicat registrele de intrare la urgenţe ce înregistraseră un număr mult mai mare de răniţi. Dintre care mulţi cu traumatisme grave.
Peste 180.
După care cimitirul de la Străuleşti s-a umplut de morminte cu “neidentificaţi” fără nume pe cruci de scândură, făcute în pripă, toate noi nouţe.
Acum, după un sfert de secol, Parchetul Militar se face că lucrează, din nou, pentru a lămuri ce ştim deja cu toţii, respectiv că s-a tras cu gloanţe de război, în noi, bucureştenii, în noi, studenţii “legionari”. Ba chiar pe hârtia oficială primită de organizaţia victimelor, scrie negru pe alb, că pentru prima oară în 25 de ani, autorităţile iau în calcul cifra de peste 100 de morţi, cifra pe care am tot răcnit-o de nebun de mai bine de două decenii.
Am văzut ceva morţi şi răniţi prin împuşcare în zilele acelea.
Am trecut toată ziua de 13 iunie printre rafale şi am tras patru role de film cu răniţii şi împuşcaţii din preajma mea. Filmele mi le-a confiscat Cico Dumitrescu, ticălos cadru al neruşinatei Armate, contraamiral penal. Unele dintre poze erau cu deosebire importante deoarece prindeau de foarte aproape sfârşitul unui băiat ce şi-a dat duhul în braţele mele, la doi paşi de Arhitectura unde se afla “garnizoana” mea de golan. Tânărul fusese împuşcat în creier (dilacerare craniană, aşa a pus diagnosticul chirugul Nae Constantinescu, viitor consilier prezidenţial; ticăloasele cadre ale poliţiei, ocupate cu ştergerea urmelor crimelor ordonate de Ilici l-au înregistrat pe tânărul Dragoş Drumea drept înjunghiat de ţigani. După două decenii, datorită facebook-ului i-am cunoscut şi sora, desigur încă marcată de cum şi-a găsit fratele, la morgă, cu o cârpă înfundată în craniu, unde fusese creierul, dilacerat, cum ziceam).
Şi eu am rămas la fel de marcat.
Mai puţin marcaţi de vreo vină ori condamnare au fost cadrele care au tras. La noi nu s-a găsit niciun general rus care să urle la comandanţii săi că manifestanţii nu au arme şi că regulamentul militar interzice categoric în toate armatele lumii uzul de arme de război asupra civililor, asupra propriului popor.
La noi Armata s-a mânjit de sânge pe mâini şi în decembrie 1989 şi în iunie 1990.
Armata noastră n-are niciun general Erou care să fi luptat vreodată pe vreun câmp de luptă, acoperindu-se cu onoare şi apoi să se acopere cu supra mega onoare şi cinste pe veci refuzând să tragă în civili, ca Eroul meu, generalul locotenent Matvei Kuzmici Şapoşnikov.
Povestea este extraordinară şi ca orice poveste extraordinară nu s-a repetat şi n-a mai avut alţi Eroi.
Generalul Kuzmici Şapoşnikov este singurul mega Erou la pătrat, deoarece el era deja Erou al Uniunii Sovietice, super decorat cu Steaua de Aur pentru ruperea liniei de pe Dniepr în 1943, un ofiţer respectat şi curajos ce ajunsese prim adjunct al comandantului Districtului Militar al Caucazului de Nord, şef al unui eşalon de elită al forţelor blindate.
Numele său a intrat în istorie, nu pentru că a rupt la Kursk încercuirea celor mai bune divizii de tancuri germane ale lui Guderian şi nici pentru că toată viaţa a luptat cu eroism, a ascultat şi executat ordinele, ca un ofiţer de frunte al Armatei Roşii, ci pentru că o singură dată în viaţa a refuzat să execute ordinele.
Momentul său de eroism reapare după războiul mondial cu ocazia unei răscoale spontane a muncitorilor din Novocherkassk, un orăşel aflat la peste 800 de kilometri de Moscova, în sudul URSS, în Caucaz.
La putere nu mai era sângerosul şi crudul dictator Stalin ci “democratul liberal” Nikita Hruşciov, cel care-l demascase pe Stalin, în Occident, pentru se legitima pe el însuşi. Exact pe tiparul răul de Ceauşescu, simpaticul de Iliescu.
Simpaticul de Hruşciov juca piesa cu porumbelul cel alb în afara URSS dar în interior era un fel de cioroi fioros, ca şi Ilici.
La 1 iunie 1962, Comitetul Central al URSS a trecut o rezoluţie prin care se măreau cu 30 la sută preţurile la majoritatea produselor alimentare. A doua zi urma să fie publicată hotărârea.
În ziua fatidică de 2 iunie 1962 muncitorii de la centrala electrică de la marginea micului orăşel Novocherkassk s-au ofticat că directorul i-a anunţat în batjocură că li se scad salariile şi că pot să halească şi ulei de peşte în loc de carne dacă îi taie foamea. După ce auziseră la radio că s-a anunţat că se va scumpi cu 30 la sută haleala, enervaţi, muncitorii au protestat îndreptându-se către clădirea Centrului Raional de partid, aflată în centrul oraşului.
Singura lozincă cât de cât ofensatoare era “Hruşciov eşti un cârnat”. Hruşciov a aflat rapid, s-a înroşit la faţă ca un cârnat şi a dat ordin ca mulţimea să fie împrăştiată, să nu se permită accesul către sediului partidului, să se facă urgent linişte în localitate şi în caz de nesupunere să se tragă. Mulţimea se mărise, devenise la vreo 7000 de localnici.
Tehnica blindată a fost deplasată imediat în preajma unui râu ce traversa localitatea în urma unui ordin direct trimis, la solicitarea expresă a lui Hruşciov, de însuşi ministrul Apărării, Rodion Malinovsky, generalului Issa Pliev, commandantul Districtului Militar al Caucazului de Nord. Unitate sa de tancuri era una de elită, Armata a 2-a de Gardă tancuri, ce a făcut parte ulterior din eşalonul Grupului de forţe sovietice din Germania, până în 1989.
Grupării de elită de blindate comandate de Eroul meu şi al Rusiei, generalul Kuzmici Şapoşnikov i s-a cerut să deschidă focul asupra mulţimii pentru a fi blocată înaintarea către pod. Ar fi însemnat sute de morţi şi mii de răniţi. Generalul Şapoşnikov s-a opus tuturor comenzilor superiorilor şi i-a urlat în radiotelefon comandantului său că nu vede niciun inamic care să-i atace tancurile doar civili care demonstrează paşnic. După care a dat cu telefonul de pământ.
Manifestanţii au trecut râul Tuzlovka, generalul Şapoşnikov a fost înlăturat pe loc de la comanda unităţii de tancuri, iar mulţimea ajunsă în preajma clădirii Partidului s-a îndesit. Clădirea ocupată de muncitori a fost înconjurată de armată care a deschis focul random la intimidare.
Moartea unui copil a întărâtat mulţimea, protestele s-au înteţit aşa că s-a tras în plin…ca şi la noi la Cluj.
Au fost ucişi zeci de muncitori şi răniţi - nu se ştie câţi exact, că cifrele oficiale la sovietici niciodată n-au prea avut de-a face cu realitatea…ca şi la noi în România.
Piaţa centrală a oraşului s-a umplut de sânge, a urmat debandada şi groaza…ca şi la noi în Piaţa Universităţii.
Un tânăr ofiţer al cărui nume a rămas necunoscut, realizând dimensiunea tragediei la care fusese complice îşi trage un glonte în cap chiar în mijlocul Pieţei presărate cu cadavre şi muribunzi. Nu ştiu dacă şi el este un erou însă ştiu cu certitudine că la noi niciun ofiţer dintre cei ce au tras în civili nu a făcut un astfel de gest exemplar.
Victimele au fost culese şi îngropate pe şest sau arse…ca şi la noi la Timişoara.
Au avut loc sute de arestări, bătăi, torturi pentru aflarea capilor răscoalei…ca şi la noi la Jilava.
Răzmeriţa n-avea însă niciun cap.
În cursul nopţii de 2 spre 3 iunie au mai fost ridicaţi de prin casele lor şi arestaţi încă 240 de "huligani", "provocatori" identificaţi de către KGB. În dimineaţa zilei de 3 iunie deja începuse procedura penală de urgenţă împotriva celor învinuiţi de "dezordine în masă" în baza Articolului 79 al Codului Penal al URSS.
Locotenent colonelul D. F Schebetshenko, adjunctul Departamentului Investigaţii a KGB a adus o echipă specială de lucrători care au trecut rapid la încheierea dosarelor penale…ca şi la noi la Măgurele, unde Monica Makovei n-a văzut nimic deosebit.
Cinci echipaje ale serviciului de contraspionaj radio au fost aduse în zonă pentru a intercepta şi bruia orice emisie a vreunui radioamator ce ar fi încercat să transmită lumii cele întâmplate. Activiştii de partid de la uzina electrică au condus şedinţe de înfierare a celor care au participat la "dezordini" şi s-au ridicat împotriva Puterii Sovietice şi au cerut oamenilor muncii să depăşească producţia cu 150 la sută ca pedeapsă pentru cele întâmplate.
În data de 7 iunie 1962 adjunctul şefului KGB a raportat rezultatele Comitetului Central al URSS.
Prezidiul Comitetului Central în frunte cu Hruşciov au decis să transforme povestea din micul orăşel într-o circotecă publică, iar cei ce au manifestat împotriva ordinii şi puterii sovietice să fie zugrăviţi drept paraziţi, huligani, golani, renegaţi, criminali, derbedei, homelleşi. S-a ridicat problema conţinutului Articolului 79 al Codului Penal ce pedepsea cu 15 ani de puşcărie pe aceia ce erau responsabili de organizarea unui atac armat asupra statului.
Însă la întrebarea cine erau organizatorii KGB-ul n-a ştiut să răspundă şi s-au străduit să găsească un cap al răscoalei, oprindu-se, curajos, asupra unei femei de vreo 30 de ani, Ekaterina Levchenco, care ar fi strigat de la un balcon să fie eliberaţi muncitorii arestaţi şi reţinuţi la secţia de miliţie. Până la urmă s-au decis să aleagă vreo şapte lideri, ca să pară mai serioasă răscoala.
Circoteca publică s-a desfăşurat în perioada de 14-20 august 1962. Ekaterina Levchenco şi încă alţi şase muncitori au fost condamnaţi la moarte prin împuşcare, schimbându-li-se arbitrar de către autorităţi încadrarea acestora. În loc de Articolul 79 li s-a aplicat Articolul 77 din Codul Penal al URSS, ce se referea la banditism, şi care ducea la condamnare la moarte. Banditismul presupunea uzul de arme letale asupra organelor legii. Evident muncitorii n-aveau niciun fel de arme. Restul "bandiţilor", "huliganilor", "golanilor" au primit câte 10 şi cincisprezece ani de puşcărie. 122 de muncitori.
Cei şapte în frunte cu Ekaterina de la balcon au fost executaţi.
În mod cert Ion Iliescu s-a inspirat din experienţa sovietică la Mineriadă.
Marian Munteanu, corespondentul Ekaterinei din Balcon ar fi urmat să ia 15 ani de puşcărie dacă nu îl salva o înregistrare video, obţinută de mine şi realizată cu el la Balconul Universităţii, ce proba cu totul altceva decât afirma SRI, respectiv că ar fi incitat la atacarea şi incendierea sediului Poliţiei Capitalei şi ar fi devastat sediul SRI. Şi, de asemenea, a avut parte de poate singurul cadru militar al justiţiei onorabil pe care l-am întâlnit în viaţă, procurorul militar Mihai Popov ce a acceptat să decriptăm împreună înregistrarea adusă de mine, cu încă trei procurori, iar după multe ore de reluări nesfârşite a benzii video a confirmat stenograma realizată anterior, alte multe ore, de către Irina, viitoare fostă nevastă cu ureche formată la Enescu şi în final a validat proba în dosar, ceea ce a dus la eliberarea lui Marian Munteanu, acesta ajungând ulterior milionar în euroi după un frumos traseu pe la Măgureanu, Fratele Păunescu şi Adrian Năstase plus Lukoil.
Dacă îl împuşcau, ca pe Ekaterina, aveam şi noi un erou aşa ne-am ales cu (încă) o zdreanţă pesedistă ("de dreapta").
Păcat, data viitoare nu mai vin cu nicio probă la Parchet şi nu mai eliberez pe nimeni, aşa, fără discernământ.
În 1966, Matvei Kuzmici Şapoşnikov, fostul prim adjunct al comandantului Districtului Militar al Caucazului de Nord, generalul locotenent comandant al forţelor blindate de elită, Erou al Uniunii Sovietice, membru de partid din 1930, a fost trecut în rezervă în vederea condamnării.
În data de 7 septembrie 1967 a fost acuzat oficial pentru crima de a fi adresat scrisori anonime începând cu iunie 1962, imediat după evenimente, către Uniunea Scriitorilor a URSS, Uniunea Scriitorilor din Georgia, Comitetul Komsomolului de la Universitatea de Stat din Tbilisi, studenţilor din anul patru al Institutului Politehnic din Novocherkassk şi Komsomolului de la o fabrică din Leningrad în care povestea istroia masacrului, necunoscută publicului larg şi condamna uciderea civililor ce au participat la greva şi demonstraţiile din Novocherkassk. Generalul încerca să ridice opinia publică dar opinia publică s-a dus direct la KGB care a anchetat laborios şi a găsit sursa anonimelor.
Eroul Marelui Război pornise un război pe cont propriu. În scrisori se vorbea nu doar de crimele autorităţilor ci şi de mijloace paşnice şi politice de boicotare a listelor de partid în alegerile locale şi de crearea de comitete de muncitori în întreprinderi care să se implice politic şi să înlăture prin vot democratic reprezentanţii corupţi ai puterii sovietice criminale. Evident nici dracu’ nu s-a apucat să înlăture corupta gaşcă criminală comunistă.
Eroul Marelui Război mondial a fost dat afară din partidul comunist, deşi era membru din 1930 şi acuzat de trădare pentru că a scris şi repetat următoarele "for us it is extremely important now that workers and intellectuals understand the substance of the political regime in which we live. They must understand that we are under the power of the worst form of autocracy based on bureaucratic and military force. "
Cuvintele sale de atunci descriu aproximativ exact situaţia Rusiei de acum.
Şi a României de acum. Doar că noi nu avem astfel de eroi cu autoritate care să repete zilnic această frază (cred că nici Rusia nu mai are astfel de eroi, ca să respectăm faptele).
Generalului erou Kuzmici Şapovnikov i se pregătea eliminarea. Însuşi Mareşalul Malinovski, alături de care luptase în marea bătălie de tancuri de la Kursk a intervenit la proces în favoarea sa, pentru a nu fi executat sau aruncat pe viaţă în lagăr.
Şobolanul de Hruşciov, de acelaşi neam şi sânge cu şobolanul Hrebenciuc de la noi a simţit că riscă să ofenseze întreg corpul militar dacă îl mătrăşeşte pe generalul erou al Uniunii Sovietice, cunoscut în toată Armata. Toată viaţa generalul a fost şicanat de KGB. Nu s-a oprit să vorbească despre masacrul la care a asistat şi s-a autoflagelat că nu a putut opri carnagiul. Deşi a fost singurul care a refuzat executarea ordinelor Partidului de executare a focului asupra manifestanţilor.
Abia în iunie 1989 apar primele relatări publice, ce ajung în presa mondială, despre măcelul din iunie 1962. La aproape 30 de ani de la evenimente generalul este în sfârşit reabilitat de autorităţi. Cu toate acestea, în 1991, pe fondul emoţiei publice după aflarea istoriei din Novocherkassk, autorităţile sovietice, respectiv Parchetul public trece o rezoluţie prin care se justifică utilizarea forţei letale asupra localnicilor la ordinul lui Hruşciov. Au vrut să îngroape în hârtii masacrul…ca şi la noi.
De abia în 1994 a avut loc în oraşul Novocherkassk o ceremonie de comemorare a victimelor şi de reînhumare a rămăşiţelor celor ce fuseseră îngopaţi în secret prin tot felul de ascunzişuri.
La câteva săptămâni după ceremonie generalul Erou se stinge din viaţă, la vârsta de 87 de ani. Trecuseră 32 de ani de la tragedia care a însângerat locuitorii din Novocherkassk.
Momentul care i-a schimbat viaţa militarului de carieră, devenit vocea ce nu vrea să tacă şi singurul mare general comunist autentic erou al Rusiei.
Onoare şi respect generalului Matvei Kuzmici Şapoşnikov, omul cu cele mai tari coaie din tot lagărul sovietic.
Şi din toate armatele lumii, părerea mea, că nu doar în Rusia bolşevică s-a întâmplat ca militarii să tragă în civili. Şi nu mă gândesc doar la noi, unde încă nu s-a găsit niciun vinovat pentru niciun măcel, nici din decembrie 1989, nici din iunie 1990.
Un gând aparte şi pentru tânărul ofiţer rus necunoscut ce şi-a curmat viaţa după ce a participat la masacrarea compatrioţilor săi. Nici de un astfel de caz n-am mai auzit vreodată. Ciudaţi mai sunt şi ruşii ăştia, cu excesele lor de barbarie şi eroism şi culpă.
Mare păcat că n-am avut şi noi astfel de ofiţeri, deşi la câţi sunt în culpă am avea o hecatombă de sinucideri, dacă i-ar apuca brusc remuşcările.
_______
Eroul rus
http://articles.latimes.com/1989-06-03/news/mn-827_1_troops-protesters-death-toll
http://www.nytimes.com/1989/06/03/world/soviet-paper-lists-secret-62-killings.html
_____________
Despre eroii nostri
http://www.roncea.net/index.php/component/k2/item/445-13-iunie-o-zi-de-vara-ca-toate-celelalte
http://www.roncea.net/index.php/intelmedia/item/163-14-iunie
http://www.roncea.net/index.php/intelmedia/item/446-14-iunie-cea-mai-misto-zi-din-viata-mea
http://www.roncea.net/index.php/intelmedia/item/154-dreptate-pentru-dragos-drumea