George-Roncea.ro

…in memorian Dragos Drumea

…este ora 3 si jumatate dimineata. Acum un sfert de ora isi dadea duhul in bratele mele un baiat impuscat in gat. Fix in urma cu 20 de ani. 14 iunie ’90. Avea traheea zdrobita – un glonte il lovise in ceafa si lasase la iesire o ditai gaura prin care sangele ii tasnea ca dintr-o fantana arteziana. Stiam cum arata ranile produse de glont – iesirea la 7.62 este destul de urata. Se tragea in draci cu munitie de razboi. Fusesem chemat in scara blocului Romarta de niste tineri care m-au vazut cu aparatul foto de gat. In cursul zilei care trecuse deja, 13 iunie, trasesem pe film aproape toti mortii si ranitii – “legionarii” impuscati de cadrele MI si MApN la instigarea lui Ion Iliescu.
M-am trezit singur in scara blocului cu baiatul care agoniza pravalit pe jos, la baza scarilor. Un tanar imbracat ingrijit, cu un sacou pepit parca iar langa el zacea o geanta cu un letcon si niste sarme de fludor. Probabil electronist si venea de la munca. O femeie care locuia in bloc mi-a adus o lumanare si a fugit inapoi in casa, speriata de rafalele armelor. Intunericul din scara blocului era brazdat de palpairile flacarii lumanarii si de lumina blitz-ului. Tiuitul blitz-ului, in timp ce se reincarca, era acoperit de horcaitul baiatului. Se mai auzeau din cand in cand rafale de mitraliera, afara. Era foarte mult sange in jur si alunecam, straduindu-ma sa fixez lumanarea, sa tin si de aparatul foto, sa reglez obiectivul si sa trag de parghia aparatului, un Praktika old stile, care se arma greu dupa fiecare cadru tras. Manevrele fotografice erau sinistre, declansatorul imi aluneca deoarece ma umplusem de sange pe maini in timp ce incercam sa opresc cu palma suvoiul rosu care tasnea din gatul baiatului.
Simteam cum imi zvacnea mana datorita presiunii sangelui care erupea la fiecare expiratie si ma stropea printre degetele naclaite. Tanarul se sufoca, i se zguduia spasmodic tot corpul haraind, nu-i mai ajungea aerul in plamani, se auzea un fel de suierat, de galgait, din adancul sau.
Mi se parea ca ma urmareste cu privirea, ca ma implora sa-l ajut, atintindu-ma cu ochii holbati, innebuniti de spaima, din ce in ce mai cetosi, horcaind din greu, cuprins de convulsiile ingrozitoare ale sfarsitului. I se scurgea viata printre degetele mele, afara se tragea inca, nu aveam niciun ajutor si m-a cuprins disperarea dandu-mi seama ca isi pierde cunostinta si ca imi va muri in brate, sufocandu-se cu propriul sange care inundase totul in jur.
Cred ca intelegea ca se duce. Intelesesem si eu ca ma aflu din nou in preajma mortii si ma enerva teribil ca nu mai stiam ce sa fac, ca nu reuseam sa opresc suvoiul acela negru care nu se mai oprea sa se scurga impreuna cu viata din trupul ciuruit al tanarului. Si astazi ma enervez cand imi reamintesc momentele acelea. Nu voi uita niciodata ultimele clipe ale acelui baiat, momentele in care-i tineam lumanarea, tragand in cadru, pe film, marturia asasinarii sale.
I-am strigat nu stiu nici eu ce, crezand ca poate ma aude. Nici acum nu cunosc de unde a aparut si Victor, frate-miu, si el cu niste aparate foto spanzurate de gat, l-a luat in viteza pe baiat in brate, impreuna cu niste tineri, si l-au dus la o masina alba a medicilor de la Medicine sans Frontiere (care sustineau ca se vor duce la Coltea – ulterior nu s-a gasit nici o inregistrare a lor si a impuscatului Dragos Drumea la spital, pentru noaptea de 13-14 iunie 1990).
Am plecat catre Arhitectura si am avut puterea sa notez in jurnal (il am si acum, patat de sange) pe care apoi nu stiu de ce l-am ascuns sub un dulap, cuprins de un fel de presimtire, momentul uciderii tanarului care si-a dat duhul in bratele mele.
Am tinut apoi un fel de sedinta ad hoc cu baietii de la Liga Studentilor, alaturi de Arhitectura, in Universitate. Aflasem ca urmau sa vina peste noi muncitorii de pe platforma Galati, adusi de Adrian Sarbu, (viitorul boss al PRO TV, pe atunci om bun la toate la Cabinetul lui Petre Roman) cel care i-a cerut lui Stanculescu dinamita pentru a arunca in aer Balconul Universitatii (Stanculescu l-a refuzat dar marturia sa exista in dosarele unei comisii de ancheta parlamentara).
Sedinta de la Liga Studentilor a fost scurta. Au fost trimise acasa fetele si s-a votat sa ramanem in Arhitectura si Universitate un numar de studenti, nucleul celor care au coordonat intreaga munca din Piata Universitatii vreme de 54 de zile. In Universitate erau 16 baieti, in Arhitectura vreo sapte. Argumentul era ca ar fi fost rusinos, las si nedemn sa ne parasim “garnizoanele” si “campul de lupta” – Piata Universitatii – pentru a scapa de bataia care ne astepta. Ni se parea logic sa o si incasam dupa ce ne-am simtit atat de bine strigand Jos Iliescu! aproape doua luni. Cred ca speram, iluzoriu, ca bucurestenii sa ne apere. Nu stiam ca avangarda de soc urma sa fie compusa din minerii adusi din subterane de Voican si de fesenistii, militienii si securistii lui Iliescu. Nu stiam nici ca hoarda de mii de troli si vandali era deja pe drum, rostogolindu-se catre noi.
Ne-am reintors (“naluci”) in Arhitectura, eu si frate-miu, in atelierul de lucru al organizatiei studentilor arhitecti, unde aveam banerele si micul studio de montaj improvizat in care bricolam materialele video cu decembrie 1989 si Iliescu KGB pe care le puneam pe ecranul Arhitecturii. Am incarcat filme noi in aparatele foto si la un moment dat ni s-a parut ca auzim un fel de vuiet. Am fugit pe scari catre turnul Arhitecturii, cu aparatele pregatite. Era inca semintuneric dar in lumina palida a zorilor am apucat sa vedem licarele lanternelor de pe casti misunand in Piata si cum sunt lovite cu tarnacoapele usile Universitatii.
Intreaga Piata a Universitatii era o masa neagra, un melanj sinistru viermuind de siluete cu casti in cap, cu salopete, inarmati care mai de care cu tot felul de rangi, ciocane, bate si topoare. Acum, in timp ce scriu, in vine in minte izbitoarea asemanare a gloatei de sobolani negri de mina, vazuta in perspectiva descendenta, cu hoarda hidoaselor fapturi ale intunericului aflate in slujba lui Sauron, vrajitorul sinistru din Stapanul Inelelor. Vuietul din Piata crestea si in timp ce frate-miu tragea cadru dupa cadru am vazut cum cetele grohaitoare patrund haulind in facultate. Am realizat ca acelasi lucru se petrece si la intrarea Arhitecturii si l-am tras dupa mine inapoi pe Victor, alergand pe scari cu o viteza nebuna, inapoi, catre atelierul nostru, pentru a-i avertiza si pe ceilalti studenti aflati inca in facultate. Nu stiam unde sa ne pitim, nu aveam in minte un plan de refugiu, ne-am grupat alergand cu sufletul la gura catre un alt turn al scolii unde sa ne ascundem. Am incercat sa gasesc pe traseu un hidrant aflat pe la etajul trei al cladirii. Vroiam sa dau drumul la apa, sa se inunde scarile pe care vroiam sa le cablez cu faza de la o sursa de trifazic dintr-un atelier mecanic. Speram sa obtin un efect electrizant consistent chiar daca minerii aveau cizme de cauciuc in picioare.
N-am mai apucat sa mesteresc trebusoara. Dupa o goana nebuna prin facultate, se auzeau deja pe jos bubuiturile usilor sparte de mineri, iar micul nostru grup de vreo 13 studenti (am mai gasit niste fete care isi faceau, naive, lucrarile de diploma) s-a oplosit intr-un atelier parasit, din turnul de deasupra intrarii in facultate, unde se aflau tot felul de gioarse si plansete stricate, inclusiv un pian vechi. Am ingramadit niste plansete intr-un colt si ne-am adapostit cu rasuflarea taiata asteptand aparitia minerilor. N-a durat mult. Bubuiturile si zbieretele se apropiau. Au dat de perete usa atelierului dar la inceput nu ne-au observat. Un miner, spijinit intr-un topor pe mana stanga s-a protapit in fata pianului paradit si a inceput sa bata in clape. Mi s-a taiat rasuflarea de emotie artistica de data asta. Imaginea era socant asemanatoare cu o scena a unui tablou – Rascoala – de Ilia Repin, un mare artist rus al scolii realiste de pictura, contemporan cu Tolstoi. Pana si lumina cadea la fel. As fi vrut sa-i fac o poza “pianistului” insa declansatorul ar fi facut o galagie infernala. Desi incercam sa ne tinem respiratia, cineva a icnit, din spatele plansetelor, s-a miscat ceva si s-a auzit zgomot dinspre noi iar acefalul care batea in clape a ciulit urechea si apoi s-a indreptat mugind catre noi. Ragetul lui a alertat haita si incaperea s-a umplut de ciomagarii cu casti care au inceput sa traga salbatic de noi, izbindu-ne cu spume la gura.
Tot ce s-a intamplat din acel moment mi s-a derulat parca cu incetinitorul. Eram apucat, tras, pocnit, impuns, trosnit din toate directiile, l-am pierdut din ochi pe Victor, smuls si aruncat parca pe sus, jivinele grohaitoare loveau din rasputeri si mi-am dat seama ca daca ajung pe jos voi muri strivit, calcat in picioare. M-am apucat cu toate puterile de un galigan care parea mai sef si mai bine imbracat care la randul sau m-a apucat strans de gat, ca pe un fel de prada de pret tragandu-ma prin multimea de brate care loveau catre scari, in jos. Locul era supra-aglomerat, fiecare incerca sa izbeasca cu ceva in mine, era ca la o hora draceasca, faceau un taraboi infernal, dar tocmai pripa lor sa ma trozneasca si ingramadeala imi era de folos. N-aveau loc destul sa-si ia avant cu batele si cu rangile cam lungi pentru lupta corp la corp. Ma feream mai ales de o pocitanie isterica cu picioarele raschirate care tot incerca sa ma impunga cu un fel de burghiu baban de mina, pe care il tot rasucea spre mine cu ambele maini strigand celorlati sa-i faca loc sa-mi dea gaura in piept. Nimeni nu vroia sa-i acorde intaietate, fiecare vroia sa ma arda la scafarlie pe cont propriu si individu’ era impins cu scula lui sfredelitoare de colo colo, evident dezolat si frustrat la maximum. Un altul se stropsea la galiganul care ma tinea de gat sa ia mana ca sa ma izbeasca la gatitza cu toporisca, sa-mi ia capul, insa vlajganul nici gand sa dea drumul la prada.
Deficit de comunicare – am formulat reflex in gand, un racord la canadianul meu preferat Marshall Mc Luhan cel care definit magistral premisele unei noi ere a comunicării, care iata, la aglomeratie, mai are si sincope cand ti-e lumea mai draga. Lumea mi s-a intunecat brusc cand o ranga de fier cu profil octogonal a plutit parca in aer, din lateral, am vazut-o cu coada ochiului si cu un vajait sec mi-a crapat capul. Am simti trosnitura pana in sira spinarii si mi-a disparut mira de pe ecran. Treaba care se derula parca cu incetinitorul prinsese brusc viteza, ca in filmele de epoca mixate pe repede inainte. M-am trezit atarnand ca o papusa dezarticulata, inca ma tinea de gat galiganul, o durere usturatoare in maxilar facea sa-mi zvacneasca fata, imi trosneau in gura bucati de dinti sfaramati, sange peste tot, tasnea din cap ca un izvor si abia mai vedeam prin panza rosie de peste ochi, tot corpul imi ardea, gloata ma adusese de pe scari pe un etaj mai jos si se facuse mai mult loc de lovit, unii imi smulsesera aparatul de la gat altii ma buzunareau, gasisera cutiutele cu filme si urlau “are droguri e drogat e drogat feriti-va sa nu va intepe” in timp ce izbeau in mine cu sete ca intr-un sarpe care i-ar putea musca de picior. Colosal, lighioanelor le e frica de mine, m-am prins ca de o gluma buna si am inceput sa rad, scuipandu-mi resturile de masele, schimonosit, cred ca aratam hidos, cu fata umflata si hainele imbibate deja de sange iar tembelii urlau si chiraiau mai abitir – “e drogat, e drogat, omorati-l, omorati-l!” si se imbulzeau sa imi traga in cap si in coaie cu niste lanturi si furtunuri cu capete metalice.
Oedip, castrare simbolica, mi-a venit in gand – lucrasem la Buftea, asistent scenograf, inainte de decembrie 1989, la un film turnat la Rosia Montana si stiam din documentare ca minerii ajung impotenti la varste medii, radiatiile din subteran, mediul nesanatos, intunericul ii afecteaza nu doar mintal. Ma gandeam ca de aceea si erau atat de ingalati si trogloditi, vite juganite de caverna, n-aveau un gen de furie taurina ci prezentau mai degraba ceva bovin in miscari si priviri si incercau sa ma castreze si sa-mi scoata totodata ochii deoarece sufereau ei insisi de complexe oedipiene si de frustrarea emascularii. Sleahta de scursuri scopite putzea oribil, frecangeala si ragetele lor exalau un iz gretos de basamac si masele stricate, ciomagarii slinosi se excitau cumva lovind necontenit, cu sclipiri ucigase, sanguinare in uitatura cretinoida. Ii alimenta nevoia de moarte, de lichidare a dusmanului ancestral de clasa – cred ca eram pentru ei un fel reprezentare iconica a raului, simbolul studentului “legionar” cu pletele in vant care-l sfideaza pe Tatucul Ilici Sauron.
Deja pletele imi erau naclaite de sange, camasa si pantalonii la fel iar un pantof mi se umpluse deja pana la glezna de sange si mi se rasucea pe picior, gata gata sa-mi cada si dezechilibrandu-ma. Un instinct de conservare mostenit inca din copilarie, de cand ma bateam cu tiganii in cartierul de bastina, la Gara de Nord, imi marcase in minte sa evit sa ajung pe jos, sub cizmele haidamacilor janghinosi dar un fel de lesin si o greata imi strangea stomacul, capul mi se invartea, nu-mi mai simteam corpul, totul era o vajaitura, vedeam in secvente, strafulgerari de metal, bate, rangi, lanturi, ciorchinele de carcalaci balosi si negri de subteran care fojgaiau in jurul meu ma tot tarau prin cladire – nu se mai termina odata oroarea si chinul. Cred ca afara, la strada, mi s-au epuizat resursele, aveam un fel de blackout-uri, simteam ca imi plesneste capul iar durerea iradia parca din mine prin toti porii. Cred ca deja abandonasem ideea supravieturii, ma gandeam cu ciuda ca voi muri ca un prost fara sa fi apucat sa-i ard si eu cu trifazicul. Ma tarau mai mult pe sus si deodata au aparut bucurestenii, bucurie mare pe mine, credeam ca ma vor scapa din mainile hoardei – o mamaie grasa urla ceva la ei, credeam ca ii cearta, ba chiar a smuls o bata de la un ciomagar si i-a tras cu sete una in cap minerului care (inca) ma tinea de gat. Victorie, am exclamat in gand, se intoarce roata, poate scap totusi – m-a fulgerat un gand, minerului ii sarise casca din cap si mi-a dat drumul. Am cazut la pamant in genunchi si grasana a prins sa ma scuipe dupa ce minerul nervos i-a smuls bata din maini. I-a ars cucoanei un picior in cur dupa ce si-a pus la loc casca si m-a ridicat de jos de par.
Cucoana a chirait si si-a cerut iertare, pe mine vroia sa ma izbeasca la scafarlie, m-am prins tardiv ca era o fesenista, votase cu Andrei Plesu, iar femeia nu era singura. Pe tot traseul pana la sediul central al MI, alaturi de CEC, am fost scuipat, injurat, lovit si impuns de cetatenii de bine ai lui Iliescu iar jivinele ii aplaudau pe mineri urland din toti bojocii, ritmat, “Jos Le-gio-nariii!”. Ma cruceam in sinea mea – nu stiam ca Iliescu si Razvan Teodorescu au adus la cunostinta tarii, pe TVR, ca noi, cei din Piata Universitatii eram “le-gio-narii” care au incercat sa dea cu rebeliunea in poporul de dobitoace si alesul lor, al neghiobilor, Ion Iliescul.
Ma apucase iarasi greata si mi se taia din cand in cand lumina, nu mai vedeam bine, credeam ca din cauza sangelui intins pe fata. Am apucat sa intrezaresc in curtea MI cateva cadavre semidezgolite, siluete vinetii intinse la perete, gramada peste care era trasa o fasie de punga si m-am trezit altoit cu un pat de arma dupa ureche, apucat si aruncat intr-o duba mare, un camion din tabla cu gratii, plin deja cu arestati. Aici mi s-a rupt filmul de tot. Pur si simplu nu mai vedeam nimic, totul era negru complet, nici macar stele verzi. Spaima oricarui pictor este orbirea, gustasem Borges dar nu credeam in orbirea creativa.
Traseul pana la unitatea de securitate de la Magurele, lagarul unde aveam sa ma reintalnesc cu frate-miu a fost un cosmar. In duba totul era un vaiet, oamenii gemeau, isi cainau ranile si soarta, il blestemau pe Iliescu si se fereau de mine, fiecare cu durerea sa… eu eram disperat ca nu mai vad, ma taram orbecaind pe la picioarele lor si incercam sa-mi fac loc pe pipaite, niste maini m-au tras in sus si m-au sprijinit de ceva, nu reuseam sa-mi sterg sangele care se usca si imi creponase fata umflata, imi ardea tot corpul dar parca nu mai simteam nicio durere, ma invadase o spaima teribila, viscerala – chiar nu mai vedeam, degeaba imi frecam ochii, lumea devenise opaca.
Acesta a fost momentul cel mai nasol, disperarea orbirii imi luase mintile, imi doream sa mor pe loc, ideea unei vieti de orb, mutilat si olog mi se parea o varianta nefezabila si relativ lipsita de atractivitate. M-am strans de gat incercand sa ma sufoc dar nu puteam sa-mi mai strang degetele, aveam mainile cam zdrobite, nu-mi simteam bratele – inca un pocinog, ce artist mai poate picta cu degetele betegite? Camionul/duba care ne hurduca ca pe niste cartofi s-a oprit la un moment dat cu scrasnete de frana si oamenii se buluceau sa iasa, erau trasi si aruncati pe jos, se latra la ei si m-am trezit si eu smuls si busit de asfalt, eram complet orb si dezorientat, am incercat sa ma ridic impleticindu-ma cand mi-a rasunat ca o impuscatura dupa ceafa si brusc cu un ochi am intrevazut un fel de straluminare – vedeam ca prin ceata ceva! Am cazut iarasi si am incasat pe spinare inca o serie de lovituri – eram insa inundat de bucurie si recunostinta, radeam iarasi “ca un drogat” – ceva se intamplase, socul izbiturii de ciomag mi-a adus o dara cetoasa de vedere. Un sir de soldati oligofreni ne insotea pe bucata de drum de la camion la usa lagarului – garajul unitatii de la Magurele – izbindu-ne cu cozi de lopata si latrand din rasputeri la noi ceva neinteligibil – totul era foarte misto: eram totusi in viata, ologit si damblagit, semi-chior dar intrezaream lumina…
Frate-miu m-a gasit zacand in marea de oameni care aratau ca dupa macel, cu maini rupte, fracturi deschise prin care se vedeau iesind oasele, un tanar avea ochiul scos si si-l tinea cu mana, siroindu-i sangele pe fata, o mare de suferinta si de vaiet. Un apevist umflat si patibular invartea prin aer un puscoci si ne lovea cu teava armei, aratandu-ne demonstrativ cum stie el sa bage glontul pe teava. M-am luat cu el in gura – acum ca scapasem cu viata si ca vedeam cu juma de ochi eram cu gura mare si mi se rupea de amenintarile lui, dupa trosneala pe viata si pe moarte incasata. Facea spume la gura handicapatul cu trese si mi-a promis ca ma aranjeaza el si ca ii cheama pe mineri sa ma altoiasca iar – fusesera si ei cazati in unitatea de securitate si imparteau ce se ciordise de la oameni. N-a avut sange in el sa traga in mine, de fata cu toata lumea si si-o fi inchipuit ca cine stie ce scula de bascula de ziaristu’ lu’ peshte oi fi de am tupeu sa ma iau de el cu drepturile omului, regulamentul uzului de arma impotriva civililor si alte parascovenii d’astea. Intr-un colt mai ferit niste tigani cu maini rupte si fete umflate si vinete de lovituri m-au oplosit intre ei si mi-au facut rost de un chistoc strivit de Carpati – eram suficient de caftit, si scandalagiu pe deasupra ca sa impun respect. In plus datorita sangelui care se uscase pe mine si a invinetirii fetei in urma loviturilor eram mai negru decat ei. Am stabilit cu tiganii ca la iesirea din parnaie, daca mai apucam lumina zilei, sa ne intalnim si sa mergem peste mineri in Valea Jiului – eu aveam fiole cu Soman si Sarin (neuroparalizante de lupta), ceva fosfor plus un borcanas dolofan de cianura, sutite la “revolutie” iar ei aveau arme pitite prin tigania din Ferentari si Pantelimon (am aflat mai apoi ca Armata a instalat cuiburi de mitraliera in punctele de acces catre Valea Jiului iar minerii erau cam kkati pe ei de frica; am ratat atunci momentul dar in 1998 ii asteptam la Bucuresti ca pe suedezele care veneau pe litoral la supt cariciul, inainte de ‘89). Bulibasii s-au oferit sa-mi fure ale mai noi modele de aparate foto, sa-mi recupereze paguba, si sa ma invete sa dau cu cutitul – chiar am invatat de la ei, mai tarziu, cate ceva, iar eu i-am invatat sa-si faca asociatii – cu acte in regula.
Ziua a trecut in chinuri ca la balamuc, ma ustura si ma ardea totul, mi se inghegase sangele pe teasta, unde eram pocnit cu ranga, aveam niste coaste fisurate si abia mai respiram, eram deformat si hidos si aratam ca un monstru ultramarin (mai apoi procurorii mi-au inlaturat poza – eram la pozitia nr. 493 – din catalogul arestatilor de la Magurele ca aratam prea naspa si stricam albumul).
Abia vedeam cu un ochi si ala umflat ca naiba dar la lasarea serii, in aerul fetid, imputit de mirosul de urina si sange, de duhoarea sutelor de oameni schiloditi care zaceau claie peste gramada, am tras cu botul la ciment, de la tiganii casapiti de mineri, doua fumuri sublime cu gust de sange printre cioturile de dinti. Dupa ce frate-miu mi-a suflat in ureche ca a reusit sa piteasca un negativ in chiloti m-am simtit cu adevarat fericit si am inceput sa ma gandesc cu nesat la noaptea cand voi reusi sa sar gardul puscariei si apoi sa-mi caut prietenii pentru a incepe sa-i luam la omor pe fesenisti – in frunte cu Ion Iliescu (fara a-l omite cumva si pe Petre Roman, cel care le explica ziaristilor straini, care filmau, in data de 15, peretii stropiti pana in tavan cu sangele colegilor mei din Universitate, ca de fapt noi, studentii diversionisti “legionari”, am dat cu vopsea rosie prin facultate pentru a ne victimiza si a macula imaginea sa si a lui Ion Iliescu).
Inca de atunci, de la Magurele, mi-a mijit in capul cat o banita bucuria gandului ca ne vom intoarce intr-o zi si ca voi fi printre primii care se vor pisha pe mormintele lor de kaghebisti…
P.S.
Am aflat peste ani de la un chirurg, Nae Constantinescu, ajuns consilier prezidential la Cotroceniul ocupat de intarziatul de Emil Constantinescu, ca tanarul care isi dadea duhul in bratele mele in acea noapte din iunie 1990 a ajuns pe masa sa de operatie, dar nu a mai putut face nimic pentru el decat sa-i constate decesul, prin impuscare cu glont de razboi. Se numea Dragos Drumea. In registrul Camerei de garda s-a scris ca “Drumea Dragos a sosit la ora 3. 20, cu tensiune sase si soc traumatic”. Militienii regimului fesenist l-au dat mai apoi “injunghiat de tigani”, incercand sa diminueze numarul celor ucisi prin impuscare, la ordinul lui Ion Iliescu. Ca urmare a intalnirii mele de la Cotroceni cu fostul medic Nae Constantinescu, ajuns consilier prezidential, care l-a convocat pe seful sectiei criminalistica cerandu-i sa refaca datele din dosarul Mineriadei manaria militieneasca s-a rectificat. Astfel mortul meu, Dragos Drumea, a revenit oficial la statutul sau initial, de victima prin impuscare.
Dosarul propriu-zis, instrumentat in 2009 de procurorii “civili” a fost matrasit definitiv, dupa in deceniu de tergiversare datorat “militarului” Dan Voinea (acum cica e conferentiar si partener de solda alaturi de “profesorul” Tismaneanu, aplaudacul lui Iliescu).
Citez mai jos din PLANGEREA impotriva NUP-ului care l-a spalat de sange pe criminalul Ion Iliescu respectiv rusinoasa Rezolutie din 10.10.2008 (comunicata pe data de 17.10.2008) emisa in dosarul nr.1122/P/2007 al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia de Urmarire Penala si Criminalistica.
“In ce priveste victimele prin impuscare, apar afirmatii ridicole si neprobate de fapte, procurorii apreciind ca o parte din acestea ar fi fost atinse de gloante care au ricosat si nu ar fi fost vizate direct de militarii care au facut uz de gloantele de razboi impotriva civililor. Pe ce baza au apreciat procurorii validitatea “ricoseurilor” din plansee, pe ce analize se intemeiaza astfel de aberatii? Spunem aberatii deoarece de exemplu in cazul Drumea Dragos acesta a fost reprezentat initial ca fiind o victima a unei injunghieri comise de “elemente turbulente”. Dupa ce medicul Nae Constantinescu, ajuns consilier prezidential, in perioada regimului Constantinescu, a aflat din relatarea de presa a martorului George Roncea despre cazul decedatului trecut din måinile martorului in måinile sale, de medic care a constatat decesul si traumatismele prin impuscare, Drumea Dragos a fost, oficial, recunoscut drept victima a tragatorilor militari din noaptea de 13-15.
Este evident ca martori care au participat direct la evenimente, care au fost de fata la uciderea a trei persoane, Mocanu Velicu si Lepadatu Mitrita, in ziua de 13 si apoi, in data 14, spre dimineata, la ora 3.15 au asistat la uciderea lui Drumea Dragos, nu au fost nici macar contactati de procurorii de caz. Astfel Eugen Popescu, operator al publicatiei „Glasul” a inregistrat uciderea lui Lepadatu Mitrita pe camera video, confirmata si de martorii George Roncea si Victor Roncea.
Prima victima mortala s-a inregistrat in jurul orelor 18.30, in spatele imobilului MI. Aici, la distanta de cladire, a fost impuscat mortal Mocanu Velicu Valentin, in varsta de 25 de ani, casatorit, tata a 2 copii minori. Victima a fost lovita din spate in ceafa, fapt ce denota ca se afla cu spatele spre cladirea Ministerului de Interne si la o distanta destul de mare pentru a se aprecia ca el ar fi prezentat vreun pericol pentru sediul MI.
Momentul impuscarii primei victime, in fata sediului Ministerului de Interne a galvanizat multimea si a determinat derularea ulterioara a evenimentelor. Din acel moment, manifestantii au constientizat ca Politia trage si ucide, iar spiritele au inceput sa se agite, cei prezenti in strada incepand sa strige catre cei din cladire ” asasinii, asasinii!”
Dupa mai putin de 30 de minute de la impuscarea lui Mocanu Valentin, a fost impuscata mortal, cea de a doua victima, pe nume Lepadatu Mitrita, in varsta de 25 de ani, casatorit, parinte a 2 copiii minori. Locul uciderii a fost la aproximativ 40 de metri de coltul cladirii Ministerului de Interne, iar in momentul impuscarii victima se intorcea cu spatele catre cladirea M.I., orificiul de intrare al glontului mortal fiind situat in ceafa. Deci si el se afla intre cei care o data cu efectuarea tragerilor au incercat sa fuga, facand stanga imprejur pentru a scapa. Camera de luat vederi a operatorului Eugen Popescu a surprins exact momentul sfaramarii craniului lovit de glonte. Martorul George Roncea, fotoreporter in cea vreme, a fotografiat si el victima si a participat la deplasarea celui impuscat intr-un loc mai ferit.
Martorul George Roncea a fost, impreuna cu fratele sau, Victor Roncea, alaturi de victima Dragos Drumea in ultimele sale clipe, cand agoniza. Cei doi frati Roncea, lideri ai nucleului studentesc din Arhitectura au mai fotografiat numeroase incidente – inclusiv unele dintre victimele impuscate – in timpul zilei de 13 iunie.
Nici Mocanu Valentin si nici Lepadatu Mitrita, in momentele premergatoare uciderii lor nu desfasurau activitati periculoase pentru militarii aflati in sediul Ministerului de Interne; amandoi au fost impuscati din sediul ministerului, aflandu-se in momentul impuscarii cu spatele spre cladirea din care s-a tras, prin urmare nu aveau cum sa fie atacanti ai acestei cladiri si nici ai celor care se aflau in interior, protejati de ziduri si avand asupra lor armament cu munitie de razboi. Tragerile s-au efectuat in baza convingerii ca au dreptul sa deschida focul, deoarece seful statului a instituit o stare fortuita de necesitate invocand teoria Rebeliunii legionare.
In ce priveste modalitatea uciderii celor trei impuscati – in zona capului – se ridica o intrebare legitima la adresa procurorilor care au promovat ridicola ipoteza a mortilor datorati “ricoseurilor”: cum de “ricoseurile” i-au lovit pe trei dintre cei omorati prin impuscare tocmai in cap? Ce probabilitate matematica ar putea fi calculata pentru doua focuri consecutive – “din ricoseu” – direct in cap, referindu-ne aici la cazurile primilor doi impuscati, Mocanu Valentin si Lepadatu Mitrita? Vor procurorii nostri sa intre in analele criminalisticii, sa concureze cu ipoteza glontului magic care l-a lovit – tot in cap – pe presedintele american Kennedy?
Cei doi martori mentionati, fratii Roncea, cazuti ulterior victime ale minerilor, au realizat zeci de filme foto, au captat pe pelicula imaginile agresiunilor diversionistilor din ziua de 13 si chiar de 14 – dar si devastarea Universitatii de catre mineri, fotografiata de la etajul Arhitecturii. Filmele facute de acestia au fost confiscate si s-au aflat in posesia “contra-amiralului” penal Cico Dumitrescu.
(…) cerem infirmarea in totalitate a Rezolutiei din 10.10.2008 prin care se dispunea neinceperea urmaririi penale fata de Ion Iliescu si alte persoane, continuarea cercetarilor privind toti morti si ranitii din ziua de 13.06.1990 (ce au legatura directa cu evenimentele) cercetari inclusiv sub aspect de genocid, rele tratamente, art. 357, 323, Cod Penal asa cum am formulat plangerea penala colectiva promovata de Asociatia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din Romania inca din anul 1997.
Consiliul Superior al Magistraturii a constatat deja modul defectuos de cercetare in dosarele Mineriadei inclusiv rolul nefast al procurorului militar Dan Voinea cel care a tergiversat si cercetat superficial acest dosar. Pentru faptele sale procurorul Voinea urmeaza sa fie si sanctionat.
Procurorul General al Romaniei a cerut public revocarea acestuia, printre altele si datorita analizei modului in care acesta a “lucrat” Dosarul Mineriadei.
Constatam cu regret ca acelasi mod defectuos de lucru si l-au insusit si procurorii Gheorghe Stan, Marius Dan Foites si Iuliu Molcut, procurori care au refuzat sa faca cercetari complete, sa audieze martori importanti, sa ia in considerare probe semnificative si sa faca o incadrare corecta asupra Represiunii din iunie 1990.
O solutie asemanatoare referitoare la acest dosar a dat si procurorul militar Dan Voinea in decembrie 1998, solutie ce a fost infirmata in anul 1999.
Domnule Prim procuror Marius Iacob, solicitam infirmarea solutiei si trecerea Dosarului unui colectiv de procurori competenti si neaserviti politic.
Deasemenea va rugam sa luati masuri de ordin administrativ pentru profesionalizarea cadrelor din subordine, pentru a nu calca pe urmele cunoscutului procuror Dan Voinea”.
Nota: Puchinosul Marius Iacob, prim procurorul Sectiei de urmarire penala si criminalistica, s-a pishat pe Plangerea Asociatiei Victimelor Mineriadei. Evident, probabil nu din acest motiv Presedintele i-a prelungit mandatul, in acest an, ci datorita meritelor sale deosebite in gasirea Elodiei.
P.P.S.
Zecile de morti ai Mineriadei…
“Incepand cu noaptea de 13 iunie 1990 cand cei cativa zeci de manifestanti care-si petreceau noaptea in “Piata Universitatii “au fost batuti bestial de sute de politisti, care i-au incercuit in ziua de 13 iunie cand au fost lupte de strada (de data aceasta cu politistii in minoritate) si mai ales in zilele de 14 si 15 unie, cand minerii, impreuna cu politisti si securisti deghizati au batut un mare numar de oameni, la “Sectia de Neurochirurgie” a Spitalului nr. 9 din Bucuresti au fost adusi sute de oameni cu “traumatism cranio-cerebral provocat prin lovire cu corpuri dure”.
Numarul lor depasea cateva sute. Majoritatea cereau sa nu fie inregistrati si, dupa un prim ajutor, paraseau camera de garda. Peste 150 au fost insa retinuti prezentand traumatisme grave, cu alterarea starii de constiinta. Dintre acestia, aproximativ 60 au decedat la un interval de timp mai scurt sau mai lung, unii dupa ce au fost operati. Majoritatea erau loviti in regiunea cefei si unii prezentau urme de lovire si in alte regiuni ale corpului. Nimeni nu facut ulterior nici o ancheta in privinta acestor decese, tratate ca morti naturale, in spital, registrul in care au fost inscrisi cei decedati, la intrare, a disparut! Comunicatele oflciale prezinta cifra de 6 morti, toti decedati pe strada si sute de raniti. Nimeni nu a intrebat ce s-a intamplat cu cei raniti si nu a fost condamnat nimeni pentru ranirea lor.
Astea sunt faptele pe care le cunosc vi le comunic in speranta ca cei vinovati vor fi pedepsiti pana la urma”
(Marturia Dr. Dan Greceanu, medic la Spitalul Municipal din BUCURESTI, incredintata domnului Florin Matrescu si publicata de acesta in “Holocaustul Rosu”, de Florin Matrescu, Bucuresti, 1998, p.15
Petitia pentru arestarea lui Ion Iliescu – dosarul Mineriada 13-15 iunie 1990
“Domnule, Domnilor, Ma numesc Paul Goma, scriitor, cu statut de azil politic din decembrie 1977 in Franta, Paris.
In primele texte publicate in Romania – in jurul datei de 1 aprilie 1990 – am cerut ca Ion Iliescu sa fie tradus in justitie. Despartirea de prietenul meu Nicolae Manolescu s-a datorat tocmai acelui interviu cretin luat de “marea constiinta” Manolescu imediat dupa Mineriada din 13 iunie 1990. L-am re-dat in judecata (pe Iliescu) prin anul 2000, dar am cazut tot peste Dan Voinea. In momentul de fata nu stiu care este situatia plangerilor mele…
De aceea semnez din toata inima apelul vostru, cerand traducerea in justitie a lui Ion Iliescu, a lui Petre Roman, a fostului meu prieten Gelu Voican Voiculescu, a lui Brucan (postum), a generalului de securitate Plesita..
Paul Goma
Paris, 3 iunie 2009″
CTP – crucisatorul mineriadei din iunie ’90
„am gasit la peneteu droguri, armament, munitie, masina de scris automata… tiparit bani la peneleu… este in ziarul Adevarul”
Aud ca victimele mineriadelor au de gand sa stranga semnaturi pentru arestarea lui Ion Iliescu, lucru care nu se va intampla intrucat, nu-i asa, bietul Iliescu e batran si un om batran, oricat de ticalos si de criminal ar fi, nu poate fi tras la raspundere pentru faradelegile lui. dar daca saracul si necinstitul Iliescu nu poate fi arestat, ii propun pe altii, mai tineri si mai voinici, care au instigat impotriva manifestantilor si au aplaudat mineriada… ce-ar fi deci sa fie luati de guler si intrebati de sanatate urmatorii:
1. Cu voia dvs., primul pe lista: marele om si marea constiinta si marele moralist al lui peste-prajit Cristian Tudor Popescu, care, in fituica de perete a lui Ilici, numita pe atunci Pravda sau, ma rog, Adevarul ex-Scanteia, facea cea mai curata apologie (in sensul aproape etimologic al termenului) a violentei:
“Ca pe 13 iunie a avut loc la Bucuresti o tentativa de lovitura de stat este un fapt a carui negare nu poate fi discutata decat in termenii cretinismului sau candorii, dupa cum se exprima d-l Razvan Theodorescu. Oricine s-a aflat in acele ore la Televiziune, la Interne sau la Politie poate rememora mirosul salbaticiei si fricii care pluteau in aer. E lesne de inteles ca imaginile din seara aceea, transmise de TVR, si mai ales lipsa oricaror imagini, vreme de 40 de minute pe micul ecran, au creat, inevitabil o stare de tensiune, de panica, in intreaga tara. Ceea ce s-a intamplat a doua zi in Bucuresti, incepand cu primele ore ale diminetii, a fost o reactie tot atat de inevitabila; spirala violentei odata initiata, urca intruna. Aceasta reactie s-ar fi produs si in lipsa apelului prezidential, care a avut ca principal efect diminuarea creditului de care se bucura presedintele si guvernul”. (“Spirala violentei” – Adevarul);
2. Cu aceasta ocazie, as propune sa fie umflat si eruditul expert in stiintele limbistice si poponautice moderne si contemporane Rhazvhan Theodhorhescu, dar stai ca si asta e batran!;
3. Sturlubatica Corina Dragotescu, pe atunci si ea pupincurista a lui Iliescu („Iliescu al nostru”, cum il alinta ea), ulterior partenera mediatica a lui Andrei Gheorghe; Dragoteasca, vorba unui crainic sportiv ceausist, „semana panica in careul advers”:
“Piata Universitatii continua sa fie pentru multi oameni un motiv de ingrijorare datorita aparitiei actelor de violenta din partea unora dintre manifestanti. Ca exista subterane politice, ca undeva un creier diabolic elaboreaza o tactica a demonstratiei, ca sint in piata oameni de buna credinta care continua sa aiba impresia ca ceea ce fac ei acolo este rodul unei spontaneitati revolutionare, astea sint lucruri pe care deja le stim cu totii. Personal insa nu inteleg de ce lupta pentru putere trebuie sa imbrace asemenea forme si nu poate fi dusa oricit ar fi ea de agresiva verbal doar in planul confruntarilor politice. (“Adevar sau fictiune”);
4. Tovarasa Lelia Munteanu, astazi editorialista la Gandul, care, confundand gazetaria cu scrisul de note informative la securitate, demasca:
“Profesoara de engleza Popinceanu Maria, «culeasa» din Piata Universitatii. E drogata. Tipa isteric «arestati o femeie nevinovata cu un copil mic acasa?» Stef Maria depune marturie de trecator: «A sarit la mine cu unghiile. M-a tras de par. Racnea ca si acum: “vedeti unde-am ajuns daca nu l-ati votat pe Ratiu?”» (…) Cladirea Politiei din Calea Victoriei arata jalnic. Am vazut etajele I, II, parterul si podul. Nimic n-a ramas nears. (…) Pe d-l General Batlan il intalnim in fostul sau birou. Carbune peste tot. O scandura fumega si acum sub picioarele noastre. Rascopt de caldura, tavanul cade cu zgomot. Ne ferim sa vorbim. Ne spune: «ieri la ora atacului eram in Piata Universitatii. Ocupantii unei masini cu numar fals (2-AG-132) au impartit “non-violentilor” sticle cu continut incendiar. Cei care au facut ce vedeti aici nu-s oameni. Scursura din intreaga tara, rebut social, canalii. Beti si drogati. Din biroul acesta au furat doua pistoale, doua incarcatoare si un pistol mitraliera. In garaj dupa ce au smuls aparatele de emisie-receptie, au dat foc la toate masinile. Acum nu mai avem nici una» (Indemn venit din caverna);
5. „Avocatul” Sergiu Andon de la acelasi Adevarul – avocat al acuzarii in pamfletul Fi-r-ai al naibii, Maiestate! si avocatul securitatii ceausiste in procesul ingroparii CNSAS;
6. „Matematicianul” pesedist Octavian Stireanu, conducatorul gazetei Azi, fituica de o jegosenie de nedescris; iata si o pagina din cugetarea politica a acestui tampit: acest punct 8 al “Proclamatiei da la Timisoara” reprezinta un indemn la incalcarea drepturilor omului – deci la comiterea acelui gest im¬potriva caruia s-au ridicat nu numai disidentii nostri gloriosi, ci insasi intreaga revolutie din decembrie… Pe mitingisti nu-i intereseaza, desigur, odiseea semnarii de catre Romania a acestui “Document final [al Reuniunii de la Viena a reprezentantilor statelor participante la Conferinta pentru securitate si cooperare in Europa]” -dupa cum nu-i intereseaza nici de ce acest document n-a fost publicat in Romania cita vreme a trait Ceausescu. Si n-a fost publicat tocmai pentru ca, e limpede, contine prevederi, precum cele redate mai sus si care, acum, se vor iarasi incalcate de neoceausistii din Piata Universitatii (In Romania se cere incalcarea drepturilor omului!);
7. Iosif Boda, absolvent de Stefan Gheorghiu, la acea data directorul Directiei de informare, sinteze si documentare a Presedintiei Romaniei (cu alte cuvinte, cel care-l informa pe Iliescu despre manifestatiile „legionare” din Piata Universitatii) si redactor la acelasi ziar fesenist, una si aceeasi persoana cu Iosif Boda care apare astazi zilnic la emisiunile tv;
8. Caricaturistul el insusi caricatural Octavian Andronic, conducatorul gazetei Libertatea, in acelasi registru al intoxicarii cu Azi, Dimineata si Adevarul, un adevarat patrulater rosu al presei post-decembriste;
- ceilalti manipulatori, care au pus la cale diversiunile gen ne dam foc la autobuze, oamenii securitatii iliesciene, pe care mi-e sila sa ii si pomenesc cu numele:
Gelu Voican, Virgil Magureanu etc.
In termenii unei etici babesti, ciomegarii mineriadei au fost de trei feluri: cu fapta, dar si cu cuvantul si cu gandul. creierele (cap-secii, mai bine-zis) din securitate, condeiele din presa, vocile de la televiziunea romana sunt mult mai vinovati ca lampasii inarmati veniti din Valea Jiului, iar cel care a scris deunazi un editorial cu titlul Mineriada ca bata folosea in ’90 cuvantul ca bata. probele exista si nu-mi mai ramane decat sa va las in compania incadrarii juridice a infractorilor Iliescu Ion, Roman Petre, Voican Voiculescu Gelu, Theodorescu Razvan, Popescu Cristian Tudor, Dragotescu Corina et alia eiusdem farinæ:
Art. 372 Instigarea publica si apologia infractiunilor
(1) Fapta de a indemna publicul verbal, in scris sau prin orice alte mijloace de a savarsi fapte ce constituie infractiuni, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda, fara a se putea depasi pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea la savarsirea careia s-a instigat.
(2) Daca fapta prevazuta in alin. (1) este savarsita de un functionar public care indeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat, pedeapsa este inchisoarea de la unu la 5 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi, fara a se putea depasi pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea la savarsirea careia s-a instigat.
(3) Daca instigarea publica a avut ca urmare savarsirea infractiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevazuta de lege pentru acea infractiune.
(4) Laudarea sau recompensarea in public a celor care au savarsit infractiuni sau a infractiunilor savarsite de acestia se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda.
Art. 373 Incitarea la ura sau discriminare
Incitarea publicului la ura sau discriminare impotriva unei categorii de persoane pe temei de rasa, nationalitate, origine etnica, limba, religie, sex, orientare sexuala, apartenenta politica, avere, varsta, dizabilitate, boala cronica necontagioasa sau infectie HIV/SIDA se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda.
Art. 381 Alarmarea falsa
(1) Fapta persoanei care alerteaza populatia, autoritatile sau organele specializate de interventie, cu privire la existenta unui pericol iminent pentru viata, integritatea sau sanatatea persoanelor, pentru bunuri ori pentru un interes public, stiind ca acest pericol nu exista, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda, daca fapta nu constituie o infractiune mai grava.
Radu Gonciar
Victor Roncea: Cum mi-a salvat viata pe 14 iunie 1990 un ofiter SRI, caruia ii multumesc azi. Ion Iliescu: “Avem de-a face cu elemente de-a dreptul fasciste”. Petre Roman: “A fost o actiune de tip legionar”.


In dimineata zilei de 14 iunie, la ora 5.00, au ajuns in Bucuresti peste 10.000 de mineri, continuand sa soseasca alte si alte garnituri. In total la Bucuresti s-au adus aproape 20.000 de mineri, ca o demonstratie de forta fara precedent adresata bucurestenilor ce trebuiau cumintiti.

In jurul orei 5.30, in Piata Universitatii a navalit hoarda de mineri inarmati cu rangi si securi. Au patruns in cladirea Universitatii si in Institutul de Arhitectura. Cladirile au fost cercetate de la subsol pana in pod, in cautare de efecte legionare ocazie cu care au fost sparte biblioteci, laboratoare, aparatura, si o gramada de capete de studenti. Sediile ziarelor “Dreptatea”, “Romania libera” si ale partidelor istorice au fost devastate. In raidul lor asupra Capitalei, minerii au inhatat peste 1500 de bucuresteni. Majoritatea arestatilor au fost dusi la unitatea militara Magurele, unde au trait un adevarat infern.

Acest lung sir de violente s-a soldat cu peste 900 de raniti, dintre care 500 au avut nevoie de spitalizare. In ceea ce priveste numarul real al mortilor, acesta ramane necunoscut. Oficial, s-a avansat numarul de sapte morti, dintre care cinci decedati prin impuscare. Din investigatiile noastre, alte zeci de morti au fost facuti disparuti. O data cu ei, In Romania a fost ingropata si democratia. Iliescu si Roman si-au atins scopul.


Infernul s-a ridicat pe pamant


Despre morti

George Roncea: Despre mortii acelor zile negre s-a vorbit si s-a scris fara a se putea gasi probe directe. Exista marturii care confirma ipoteza unui numar mult mai mare de morti deca cei sase declarati oficial. Fratele meu a avut ocazia nefericita de a cunoaste un om, omorat in noaptea de 14 iunie, pe care l-am cautat impreuna luni de zile. Nu apare pe lista mortilor. Fratele meu l-a fotografiat, in timp ce-si dadea duhul. Filmele, ca si toate aparatele noastre au fost inhatate de politie si mineri.

Acest om mi-a murit in brate la ora 3.00, in holul blocului Romarta. Era impuscat in gat. Fusesem chemat de un grup de oameni care m-au vazut cu aparatul de fotografiat, si care m-au lasat singur cu muribundul. Unul dintre locatari mi-a adus o lumanare, dupa care a fugit. Cu o mana incercam sa fixez lumanarea si cu cealalta trageam cadru dupa cadru. Mergea greu deoarece blitzul se reincarca incet. Parghia declansatorului imi aluneca din cauza sangelui de pe maini. Omul avea in jur de 30 de ani si alaturi de el zacea o geanta ponosita in care avea unelte de electrician. Se uita la mine cu ochii holbati inecandu-se din pricina sangelui care tasnea ritmic, in suvoaie puternice, inundandu-i pieptul si fata. Am incercat sa-i blochez, fara succes, gaura din gat, prin care i se scurgea viata. Am stat cam 5 minute cu el, timp in care a aparut ca din senin o masina de la Medecins sans Frontieres, care l-a incarcat, si dus a fost. Vreme indelungata, dupa aceea, am incercat sa dau de urma acelui om, sa-i gasesc familia, sa le spun ce s-a intamplat. Pe lista oficiala a celor sase morti ai mineriadei, publicata de Guvernul Roman, nu am gasit nici un electrician, nici un tanar in varsta de 30 de ani, nici un om impuscat in gat in fata blocului Romarta. Filmele facute de mine mi-au fost toate confiscate de mineri, impreuna cu toate actele aflate asupra mea.

Printr-o intamplare, dupa ce am iesit de la Magurele, am aflat de la Alexandru Babos, presedintele Asociatiei Studentilor Arhitecti, ca actele mele si filmele se aflau in posesia lui Cico Dumitrescu. Babos intrase in biroul acestuia cerand sa fie eliberati toti cei arestati in Facultatea de Arhitectura si din Universitate. In dreapta lui Cico Dumitrescu, pe coltul biroului, se afla borseta mea pe care Babos o cunostea foarte bine.”

La Guvern se afla cartierul general al represiunii

Declaratii ale victimelor: ”Pe la 5.15, colega mea Dania Sasu, cu care m-am aflat in atelier in cursul noptii, m-a rugat sa o insotesc pana la toaleta. Abia se lumina de ziua. In drum, ne-am intalnit cu doi colegi mai mari ( Victor si George Roncea n. n.) si, intrucat afara se mai putea ceva, ne-am dus cu toti in turn sa vedem ce s-a intamplat in cursul noptii in Piata. Cei doi au facut cateva poze si ne-au avertizat sa ne ascundem. Speriati, alergam prin scoala, in ideea de a ne ascunde de furia dezlantuita a atacatorilor. Eram 13 oameni speriati, noua baieti si patru fete, in toata facultatea. Ne-am gasit adapost intr-o camera la etajul 4 din corpul nou al cladirii. E greu de explicat ce am simtit cand usa camerei in care ne aflam a cedat la o lovitura puternica si mai ales ce am simtit cand unul dintre navalitori a exclamat: Uite-i aici! S-au napustit asupra noastra cel putin zece. Erau murdari, cu fetele congestionate de ura. Ne loveau cu orice: cu pumnii si palmele, cu cizme si bate din lemn (lungi de peste 1 m cu diametrul de cca 5 cm). Erau multi, foarte multi, cred ca sute, si invadasera practic scoala. Erau ingrozitor de brutali, simteau o placere diabolica sa vina sa te loveasca fiecare cu ce avea (bate, rangi de fier, furtune de cauciuc, ori, mai simplu, cu picioarele, cu palmele).si dupa cum se pricepeau mai bine. Scosi in strada, pe Edgar Quinet, ne-au urcat unul peste altul intr-o masina a guvernului. Pe bancheta din spate s-a urcat un miner (oricum, era imbracat in tinuta de miner). Era cel, care pe parcursul drumului pana la Palatul din Piata Victoriei ne-a palmuit cu multa sete si profesionalism.” – Silvana Anghel studenta an I Arhitectura

“Am fost fost lovit din primele clipe”

“Am fost gasiti pe la orele 6.15-6.30. Am incercat sa purtam un dialog cu minerii, dar incercarea noastra a esuat. Din primele clipe, am primit o lovitura in cap. Am fost luat literalmente pe sus. M-am trezit cu un miner langa mine, o jumatate de etaj mai jos, care ma intreba: Ce este asta?. Asta este emitatorul postului de Radio Contact, ce functioneaza la noi in Institut. Am incercat sa-i explic minerului si la ce foloseste. Raspunsul lui a fost: Bine, lasa ca vedem noi daca ai dreptate. Avem si noi specialistii nostri. Am fost purtat mai departe, primind lovituri de bata pe spinare, cu sangele siroind”. – Petrescu Bogdan Florin, membru al Consiliului Asociatiei Studentilor Arhitecti

“Am fost dusi la Guvern”

“In atelier patrunsesera cel putin 10 persoane. Erau toti imbracati in uniforma minereasca. Am fost tarati, efectiv, spre Piata Universitatii, unde alte zeci de oameni (imbracati tot in mineri) au navalit spre noi lovindu-ne si scuipandu-ne. Am primit lovituri de bata peste picioare si peste maini, cel care ma tragea de par nu-mi daduse inca drumul. In Piata Universitatii astepta o masina Dacia 1300 alba, in care am fost ingramadite patru persoane, pe bancheta din spate. Loviturile, umilirile, nu au contenit nici macar o clipa. In masina, in afara de noi patru, au mai urcat patru persoane imbracate in mineri, unul pe scaunul din fata, celalalt pe bancheta din spate. Am fost dusi in cladirea fostului Consiliului de Ministri.”- Savu Dania, studenta anul I, la Institutul de Arhitectura

La Magurele ranitii erau cusuti pe viu

“Dupa ce am fost scosi din Arhitectura am ajuns la Guvern. A urmat imbarcarea in dube, cu directia Magurele. In curtea unitatii, supravegheati cu caini lupi, ne astepta clasicul “culoar” format din politisti, care isi aduceau si ei, cum puteau, contributia, mai cu bastoane sau, mai simplu, direct cu automatele. Dupa ce ni s-au confiscat curelele si sireturile, am fost introdusi intr-o hala si insiruiti pe jos, in genunchi, “cu fata la perete si mainile la ceafa!” Eram aproximativ 400 de oameni dintre care unii raniti foarte grav (fracturi, leziuni interne, rani deschise). Unii dintre ei au fost cusuti “pe viu”. La ancheta ni s-a comunicat ca ,daca vrem, va impuscam pe toti” si ca “domnul Coposu si Munteanu al vostru au dat ortu-popii”. In unitate se aflau cazati si mineri. Dupa trei zile cativa studenti si ziaristi, printre care si eu, am fost eliberati fara a ni se da nici un act de “retinere”, desi l-am solicitat. Din grupul celor 13, “ridicati” in acea dimineata de mineri, din Arhitectura, unul a stat inchis trei luni si a fost eliberat din lipsa de probe, trei au fost spitalizati, iar in acest moment, patru dintre ei se afla in strainatate ca azilanti politici.” - Victor Roncea

Marturii ale celor arestati ilegal in cladirea Institutului de Arhitectura, facute “Romaniei libere” pe data de 22 iunie 1990si publicate de Sorin Rosca Stanescu in serialul “Infernul se numeste Magurele”

George Roncea: “Orele 6-6.30: dupa ce am fost haituiti prin tot institutul de catre mineri, am reusit sa ne ascundem intr-o sala, impreuna cu patru fete, sub plansetele de desen. Ne-au gasit. Circa zece mineri s-au suit cu picioarele pe plansete. Apoi ne-au smuls de acolo pe rand si au inceput sa ne loveasca cu drugi de fier, vergele, sfredele de mine, cozi de topor si de lopata, bucati de scanduri, tuburi de cauciuc cu metal inauntru. Ne-au tarat pe cai diferite prin facultate, izbindu-ne tot timpul. Unii ne tineau de maini, altii loveau. I-am auzit pe unii strigand: «Omorati-i, omorati-i!» (George Roncea a fost confundat cu Marian Munteanu. Capul i-a fost spart, nu mai vedea, era plin de sange.) Unul dintre mineri a vrut sa ma taie cu toporul, dar a fost oprit cred ca de un sef. Am fost scosi din Arhitectura, apoi transportati spre Ministerul de Interne, loviti tot timpul pe drum. Nu ma mai puteam tine pe picioare, iar ei spuneau ca sunt drogat. Mi-au luat actele si banii. Am fost dusi in curtea Ministerului de Interne, unde se aflau multi tineri culcati pe jos, plini de sange. Din cand in cand erau loviti. O fata in pielea goala era batuta si apoi pipaita pe rand de politisti, sub pretextul ca i se cauta urme de ace de seringa. Mai tarziu am fost scosi in curte, tot in bataie, si aruncati intr-un camion albastru. Ne aflam inauntru 50-60 de insi. Toti aveau capetele sparte, multi dintre ei mainile rupte. La Magurele, ne-a asteptat un cordon de soldati si subofiteri care ne-au ciomagit cu bastoanele. Acolo m-am intalnit cu fratele meu, care fusese adus cu un alt camion”.

La randul sau, Victor Roncea marturiseste: “Pe noi nu ne-au lovit in cap, ci doar in burta si picioare (Cel care ne-a preluat dintre mineri, la etajul patru al Arhitecturii, si ne-a dus pana in dreptul Fantanii din Piata, unde ne-a inghesuit intr-o Dacie cu statie de emisie-receptie, era imbracat in civil, avea o casca alba si, efectiv, ne-a luat la subtiori, protejandu-ne capetele cu mainile lui, incasand uneori din loviturile date la gramada pe adresa noastra. Aplecat cum stateam, in timp ce primeam de jos in sus picioare si bate, ii vedeam degetele cu unghii curate care m-au frapat pe loc prin contrastul cu mizeria minerilor. Acum, dupa 20 de ani, cred ca era unul dintre ofiterii SRI responsabili de Piata si ii multumesc ca a reusit sa-mi salveze viata). Apoi ne-au dus langa fantana de la Universitate, unde se aflau cei de la Liga. Tinerii erau acolo, claie peste gramada, in apa si sange. Am remarcat o fata, studenta in anul I la Arhitectura, cu rochia complet sfasiata.

Ne-au transportat apoi la Guvern intr-o masina in care am fost batuti tot timpul. Acolo, intr-o camera de la etajul 1, se aflau 30 de insi intinsi pe jos. De fapt, minerii ne loveau tot timpul. 43 de insi am fost apoi transportati la Magurele. O buna bucata de timp, circa 750 de insi am zacut pe ciment, intr-un garaj. Dintre acestia, Cam 50 erau femei iar 60 copii pana in 16 ani. Cei mai multi erau desfigurati. Mai tarziu au venit medicii. In spatele cladirii, intr-o liziera, eram batuti atunci cand solicitam sa mergem la toaleta. Pentru aceasta operatie eram scosi in grupuri de cate patru. Dupa-amiaza au sosit anchetatorii si au inceput sa ne ia datele si declaratii. A doua zi a sosit o masina de mineri. Multi dintre ei au asistat la ancheta. Purtau manusi de box si erau inarmati cu bate. Celor arestati li s-a spus ca Marian Munteanu este mort. Multi erau atat de speriati, incat dadeau orice fel de declaratii”.(Rl)

Marturii la Dosar

Prezentam, pentru uzul Parchetului, atat declaratii ale personajelor implicate in represiune cat si ale victimelor, in speranta ca autoritatile vor onchide, in sfarsit. Dosarul 13-15 iunie 1990. Chiar si dupa atatia ani, adevarul trebuie sa fie aflat, iar cei vinovati trebuie cunoscuti.

Generalul colonel Victor Athanasie Stanculescu, Ministrul Apararii Nationale: Eu nu ma ocup cu speriatul oamenilor

Declaratia ministrului data in fata Comisiei a starnit stupefactie prin continutul sau. El dezvaluie opozitia ferma pe care Armata in general a manifestat-o fata de actiunile liderilor FSN. Generalul arata ca la sosirea sa de la Berlin, in data de 14 iunie, i s-a raportat de catre gen. Vasile Ionel ca in cursul noptii de 13/14 iunie, fix la ora 1,05, Armata era stapana pe situatia din Capitala si ca problemele militare fusesera rezolvate. El a mai spus ca Marele Stat Major nu a fost implicat in transporturile speciale (garniturile de tren formate ilegal care au adus minerii) si ca atunci cand au venit minerii i-a comunicat presedintelui Iliescu ,ca e prima si ultima data cand se mai intampla asa.

Citam in continuare din senzationala declaratie a gen. Stanculescu inregistrata de Comisie:

“La ora 11.00, dupa ce m-am intors m-am intalnit la Palatul Victoriei cu dl. N.S. Dumitru si cu dl. Adrian Sarbu, care primeau informatii despre activitatile din Capitala, activitati mai frumoase si activitati mai putin frumoase. Am solicitat domnului N.S.Dumitru, pe care il vazusem mai activ si cu mai multe cunostinte despre mineri sa gasim solutii ca ei sa se retraga din Capitala. Din partea d-lui N.S. Dumitru, a fost o rezistenta ca minerii sa fie trimisi inapoi. (Ba chiar i-a instigat la violenta, dupa cum ne-a declarat in aceste zile Generalul – n. red.) La propunerea mea dansul a raspuns: Sa mai vedem. Domnul Adrian Sarbu a fost la mine cu cateva zile inainte de 13 iunie. Dorea sa discutam despre evacuarea Pietii Universitatii, ca are un plan de evacuare, are niste idei. I-am raspuns ca eu nu ma ocup cu speriatul oamenilor. In 16 iunie 1990 mi-am prezentat demisia cu ocazia unui raport inaintat d-lui Ion Iliescu in care, printre altele, spuneam: In ultima perioada de timp, printre masurile principale pe care le-ati stabilit, nu s-a apreciat necesar sa fie consultata si persoana mea.”

Generalul Stanculescu este prima personalitate a puterii din acea vreme care recunoaste public existenta politiei politice. El precizeaza Comisiei ca ,intre mineri se aflau o parte din oamenii lui Cristescu de la serviciul de informatii 0215 (nume de acoperire, in realitate numele ofiterului este Calapod).”

Generalul Vasile Ionel, Seful Marelui Stat Major al Armatei: Nu mai era nevoie de mineri

“La sedinta din 11 iunie, de la Guvern, unde s-a hotarat evacuarea Pietii Universitatii, Armata nu a participat. In ziua de 12 iunie, ora 23, au fost solicitati 120 de militari pentru a bloca intrarile de la metrou, de la Universitate. Domnul presedinte Ion Iliescu si domnul prim-ministru Petre Roman mi-au dat dispozitii pentru a interveni cu trupe din garnizoana. Am alarmat garnizoana din Bucuresti in 13 iunie 1990, ora 17,20. Armata a primit munitie in jurul orei 23. La ora 1,05, in noaptea de 14 iunie, Televiziunea a fost eliberata, ca si Ministerul de Interne, dupa care s-a raportat domnului prim- ministru ca Armata este stapana pe situatie in Bucuresti. In acest caz nu mai era nevoie de mineri.”

Directorul SRI, Virgil Magureanu: Minerii au facut opera de justitie sociala

“Activitatea neautorizata din Piata Universitatii putea genera un focar epidemiologic. Bloca in mod abuziv o artera vitala de circulatie a Capitalei. Motivul evacuarii pietii il constituia deschiderea lucrarilor Parlamentului. Scenariul pentru evacuarea Pietii Universitatii a fost stangaci, nepotrivit. In momentul venirii minerilor, interventia lor nu mai era necesara. Unii dintre minerii sositi la Bucuresti au manifestat excese, antrenandu-se in actiuni violente. Minerii au facut opera de justitie sociala.”

Prim-ministrul Petre Roman: A fost o actiune de tip legionar

“Cred ca a fost o actiune de tip legionar. Acesta era sentimentul nostru si banuiesc ca oricine era in locul nostru ar fi avut acelasi sentiment. In legatura cu caseta audio 52-53 (in care Chitac, codificat 52, comunica cu Diamandescu-53 sa-l anunte pe presedinte ca Politia isi da foc la autobuze n. n.) este clar un trucaj. Exclud cu desavarsire posibilitatea ca politia sa fi avut in plan incendierea propriilor sale masini. Nu-si puteau permite sa faca acest lucru fara sa avem cunostinta cat de cat.”

Mihai Chitac, ministru de Interne: Pe 13 iunie, Politia a avut stari psiho-emotionale

“In ziua de 12 iunie 1990 toata conducerea Ministerului de Interne a fost convocata la Palatul Victoria unde presedintele ales si primul ministru au dat ordin ca impreuna cu Ministerul Sanatatii si SRI, Procuratura Generala, Armata sa se puna ordine in Piata Universitatii. A participat si N.S. Dumitru. S-a cerut a se organiza evacuarea pentru data de 12 iunie. Am obiectat ca timpul este foarte scurt, asa ca s-a decalat pe 13 iunie. Pentru ziua de 13 iunie s-au adus forte pe masura evenimentelor, 1400 de oameni. N-am prevazut o reactie atat de violenta. Politia a rezistat doar 12 ore. Neputinta politiei s-a datorat, in 13 iunie, starii psiho-emotionale.”

Generalul Corneliu Diamandescu, adjunctul ministrului de Interne: Minerii au adus infractori

“In 11 iunie domnul prim-ministru, domnul Chitac si subsemnatul, am discutat ce facem cu Piata Universitatii, cu grevistii foamei. La discutiile preliminare cu dl. prim-ministrul s-a vorbit despre texte de lege incalcate, despre necesitatea evacuarii Pietii Universitatii. Am arestat 263 de manifestanti pentru triere, toti gasiti in Piata Universitatii. Nu s-au produs violente, doar 5-6 oameni au fost luati pe sus. La instruirea cadrelor politiei le-am spus fara violenta, dar cu hotarare. Fiecare unitate de politie va interveni din proprie initiativa pentru a nu se depasi limita, si chiar pentru a se stopa violenta. Am dat ordin ca politistii sa nu se amestece in actiunile minerilor. Cand minerii au adus oameni au fost retinuti numai cei cu marfuri. Deci, au fost adusi infractori.”

Presedintele Televiziunii, Razvan Theodorescu: Amenintarile antisemite au fost subestimate

“Consider ca s-a facut o greseala in a se subestima amenintarile antisemite, antinationale cu cruci incarligate la adresa noastra. Ca si directorul Televiziunii, Emanuel Valeriu, am cerut Ministerului Comunicatiilor oprirea emisiei. Mi-am asumat riscul de a opri emisiunea pentru ca daca ar fi intrat ei, manifestantii pe post, cred ca in doua ore ar fi venit in Capitala, Oltenita, Giurgiul si Ploiestiul. Emisia a fost oprita intre ora 20,15 si 21,15. I s-a dat drumul tot la cererea mea, cam la jumatate de ora dupa ce parasutistii au intrat in biroul meu.”

Directorul Televiziunii, Emanuel Valeriu: Eu am hotarat oprirea emisiei

“Hotararea de a opri emisia am luat-o eu. Am dat un telefon ministrului Pintilie, am dat doua, sa opreasca emisia. El a refuzat motivand ca este un act de mare raspundere.”

Televiziunea poarta o vina considerabila. Cei care au aruncat pe romani contra romani, s-au servit in principal de Televiziune. Oprirea emisiei nu a avut loc nici macar in timpul Revolutiei. Numai conducerea statului poate opri emisia. Sistemul de relee de transmitere este urmatorul: Emisia de la antena Televiziunii este preluata la Palatul Telefoanelor, de aici la Casa Scanteii, unde este difuzata catre toata tara. Cand Televiziunea isi inceteaza emisia obisnuita pe ecran apare grila de dungi verticale. La oprirea emisiei de la cele doua relee intermediare, de la Palatul Telefoanelor si de la Casa Scantei, inseamna ca nu mai exista semnal in eter. In acest caz pe ecranelele televizoarelor apar ,purici” si atat, lucru care nu s-a petrecut niciodata de cand exista Televiziunea, in afara situatiei din 13 iunie. Perceputa ca un semnal grav, incetarea emisiei a avut rolul hotarator de a genera convingerea ca in Capitala se petrec fapte mai teribile decat in timpul revolutiei, cand emisia a functionat non stop. Autoritatea care poate hotari oprirea emisiei generale este conducerea statului. Ministrul Pintilie si adjunctul sau, Chirica nu puteau opri emisia decat in urma ordinului primului ministru sau al Presedintelui.

Comunicatul Guvernului din 14 iunie 1990:

“La sediul Guvernului au fost aduse de mineri un mare numar de obiecte gasite la sediile PNTCD si PNL. Din lista acestor obiecte fac parte: arme automate, un mare numar de arme cu aer comprimat, pistoale cu munitie aferenta, munitie de calibru 9 mm etc. Au mai fost gasite, de asemenea, obiecte care sunt supuse analizelor de echipelor de specialisti, despre care se stie deocamdata ca reprezinta o tendinta de fabricare prin xeroxare pe coala de bancnota de 100 de lei.”

Petre Roman la Universitate, in ziua de 16 iunie, catre studenti, care-i aratau peretii stropiti de sangele colegilor lor: “Asta este vopsea cu care ati pictat voi peretii”.

Declaratie incredibila la Universitatea Bucuresti pe 15 iunie 1990

Roman a sustinut ca studentii i-au batut pe mineri

Petre Roman a venit la Universitatea Bucuresti (sediul din b-dul Balcescu) in dupa amiaza zilei de 15 iunie 1990. Minerii pusesera stapanire pe cladire in noaptea de 13 spre 14 si tocmai o parasisera pentru a primi multumirile lui Ion Iliescu. In acest interval au devastat laboratoare si sali de curs, au batut salbatic si arestat studenti si cadre didactice. In holul de la parterul Facultatii de Geologie, Roman a dat nas in nas cu un grup de studenti (printre care se afla si subsemnatul) si profesori care l-au luat la intrebari despre soarta celor arestati si despre distrugerile si violentele barbare din institutie. Roman a declarat, fara nici o jena, ca sangele de pe coridoare poate fi, de fapt, vopsea rosie. El a mai sustinut, cu seninatate, ca este posibil ca studentii sa-i fi batut, in realitate, pe mineri pentru ca, pe holuri, s-ar fi aflat cizme de cauciuc pierdute de acestia in timpul fugii! Printre altele, minerii au distrus la Facultatea de Geologie una din cele mai mari si importante colectii de micropaleontologie din lume, realizata de catre acad. prof. dr. doc. Theodor Neagu dupa o viata de munca si pastrata, pana atunci in deplina siguranta, la Catedra de Paleontologie.

Iliescu catre minerii care i-au snopit pe bucuresteni

“Multumesc conducatorilor dumneavoastra, inginerului Cozma!

Presedintele Ion Iliescu se intreba, retoric, printr-un comunicat de presa: “Cine oare a plantat in societatea romaneasca acesti primi germeni ai urii, ai violentei, ai «dialogului» intre oameni si institutii cu bata si cu sticlele incendiare?”. Ii amintim insa “cine a plantat flori” in Capitala in iunie 1990 si cu ce cuvinte se adresa atunci minerilor condusi de Miron Cozma:

“Va multumesc pentru tot ceea ce ati facut in aceste zile, in general pentru toata atitudinea dumneavoastra de inalta constiinta civica. Deci, va multumesc inca o data tuturor pentru ceea ce ati demonstrat si in aceste zile: ca sunteti o forta puternica, cu o inalta disciplina civica, muncitoreasca, oameni de nadejde si la bine, dar mai ales la greu. (…) Eu vreau inca o data sa-mi exprim intreaga recunostinta, din partea po****tiei Capitalei pentru prezenta dumneavoastra, utila si eficienta. Vreau sa multumesc pentru spiritul organizat in care v-ati prezentat, si in care ati actionat, sa multumesc conducatorilor dumneavoastra, inginerul Cozma si celorlalti lideri sindicali care au fost in fruntea dumneavoastra, alaturi de noi, care ne-au ajutat in aceste zile. Deci, va multumesc tuturor pentru ce ati facut in aceste zile. (Aplauze si urale). (…) Stim ca avem in dumneavoastra un sprijin de nadejde, cand va fi nevoie vom apela!”