Basarabia în presa interbelică
Lucrarea de faţă este un segment al unei mai vaste intreprinderi ce încearcă să contribuie la formularea unei perspective asupra perceptiei publice a problemei Basarabiei în perioada interbelică, aşa cum rezultă din lectura presei vremii, respectiv din “Curentul” (pe parcursul perioadei 1928, momentul apariţiei sale, până în anul 1935) şi “Universul” (1928-1935).Am preferat raportarea la această perioadă deoarece Pamfil Şeicaru a fost un adevărat reper jurnalistic al epocii în chestiunea Basarabiei şi cum 1928 a fost momentul apariţiei publicaţiei conduse de el a trebuit să pornim de la acest jalon, mai ales că problematica Basarabiei a revenit cu tărie în atenţia opiniei publice după 1924, anul în care U.R.S.S. a înfiinţat aşa numita RSS Moldovenească Transnistreană. R.A.S.S.M. a avut o viaţă scurtă – doar de 16 ani, până la 2 august 1940, când prin unirea unei părţi a ei cu partea cea mai mare a anexatei Basarabii, s-a format Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.).
Există o versiune mai puţin cunoscută privind crearea R.A.S.S.M., conform căreia republica autonomă moldovenească a fost creată pentru legitimarea unui “stat în stat” al bolşevicului rus Grigorii Kotovski. Acesta a ajuns în Ucraina la mijlocul anului 1921, spre sfârşitul Războiului civil. Acolo a coordonat acţiunile bolşevice de represiune, iar din anul 1922, când s-a decretat Noua Politică Economică, a început „să convertească puterea în bani”.Pentru legitimarea puterii sale şi a „republicii”, Kotovski, cu sprijinul lui Mihail Frunze, a convins Kremlinul să accepte ideea creării unei republicii autonome moldoveneşti.Kotovski personal a trasat hotarele noii republici şi a făcut propagandă în sânul ţăranilor moldoveni transnistrieni, pentru obţinerea autonomiei în cadrul Ucrainei Sovietice (despre Grigorii Kotovski, vezi: P. Moraru, La hotarul românesc al Europei. Din istoria Siguranţei Generale în Basarabia (1918-1940). Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008, pp. Yxc). Aşa zisa „statalitate moldovenească” impusă de către Stalin pe malul stâng al Nistrului datează din 12 octombrie 1924, când în cadrul Ucrainei Sovietice a fost creată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (R.A.S.S.M.), a cărei misiune principală a fost „exportul revoluţiei în Basarabia, România şi mai departe în Balcani”. Practic RSS Trasnistreană a fost un “cap de pod” şi o bază de lansare a acţiunilor distructive împotriva Basarabiei şi implicit asupra României Mari.
Cei 22 de ani de existenţă ai României Mari (1918-1940) reprezintă cea mai fastă perioadă a istoriei noastre, intervalul menţionat fiind unic prin faptul că a reunit pentru prima oară toţi românii în interiorul aceloraşi graniţe. Perioada interbelică a însemnat şi clarificarea unei poziţionări geopolitice româneşti, evidenţiindu-se temeiurile argumentelor ce fixează poziţia României în Europa Centrală. După 1918, o dată cu destrămarea Imperiului Otoman şi Imperiului Austro-Ungar, popoarele zonei balcanice (Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Grecia) şi-au recâştigat independenţa, iar România a devenit, datorită Unirii, unul dintre cele mai însemnate state pivot între aria Balcanică şi Europa Centrală.
Şcoala românească interbelică de geopolitică, prin străluciţii ei reprezentanţi, a subliniat unitatea geografică, etnică, economică şi geopolitică a spaţiului carpatic şi orientarea sa spre trei direcţii: spre Europa Centrală, Europa continentală şi Europa mediteraneană. Poziţionarea ascensională a României a însemnat pentru Imperiul Ţarist, Rus şi sovietic mai apoi, un factor de iritare şi o provocare geopolitică, statul român fiind supus constant presiunii uriaşe a puterii comuniste din Est.
Unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918 a nemulţumit profund bolşevicii, astfel încât aceştia, în chiar primii ani după Marea Unire, au întreprins atacuri armate din partea stângă a Nistrului asupra satelor şi locuitorilor din partea dreaptă, în scopul de a-i intimida şi a provoca dezordine şi incertitudine în rândurile populaţiei.
Istoriografia postdecembristă a descris amănunţit provocările comuniştilor în Basarabia după 1918, calificate de aceştia drept „răscoale” (cea de la Hotin - ianuarie 1919, de la Tighina – mai 1919, de la Tatarbunar – septembrie 1924), în fapt, diversiuni organizate de Komintern asupra României şi locuitorilor Basarabiei. Şi înainte de momentul Marii Uniri, Rusia bolşevică a acţionat constant împotriva statului român. Continuitatea acţiunilor bolşevice împotriva românilor basarabeni este uşor de dovedit. În 1917, Lenin îi cerea lui Simion Rosal, un activist bolşevic cu experienţă, să aplice modelul utilizat la Petrograd şi Moscova. “Comando-ul” lui Rosal urma să organizeze câteva atentate sângeroase ce ar fi trebuit să genereze ample tulburări sociale, care să arunce ţara în anarhie, urmând ca apoi să fie exploatate nemulţumirile şi temerile populaţiei pentru a se întemeia şi în România un regim bolşevic. Simion urma să-l asasineze pe Regele Ferdinand şi să instaleze un regim bolşevic, condus de Cristian Racovski, Mihai Gheorghiu Bujor, Alecu Constantinescu şi Ion Dissescu.
Primul pe lista celor ce trebuiau eliminaţi era generalul Dimitri Scerbacev, comandantul armatelor ruseşti imperiale din Moldova. Atentatul a eşuat, iar generalul Scerbacev a cerut sprijinul armatei române pentru distrugerea comandamentului bolşevic de la Socola. Cererea sa a fost aprobată de Consiliul de Miniştri aflat în refugiu la Iaşi, iar agentul lui Lenin a fost depistat de contraspionajul Armatei Regale Române. Rosal a fost executat împreună cu câţiva dintre complicii săi, iar soldaţii ruşi răzvrătiţi şi trecuţi la bolşevism au fost dezarmaţi şi expulzaţi peste Prut de generalul Prezan.Drept răspuns, Leiba Bronstein, partenerul lui Lenin încă de la începuturile activităţii conspirative bolşevice, cunoscut sub numele de Trotki (primul şef al Armatei Roşii), care era la acea vreme Ministru de Externe, a trimis o scrisoare de ameninţare la adresa României, arestându-l la Petrograd pe ambasadorul României, Constantin Diamandi, împreună cu toată Legatia.Tot ca represalii, Trotki a ordonat jefuirea şi terorizarea Basarabiei. În aceste condiţii, la 22 decembrie 1917, Sfatul Ţării a cerut intervenţia armatei române. Trupele conduse de generalul Broşteanu au venit în ajutorul Sfatului Ţării, au trecut Prutul în ziua de 10 ianuarie 1918, ajungând în 13 ianuarie la Chişinău.
Trotki ripostează confiscând tezaurul românesc în aur trimis spre păstrare în Rusia, anunţând ruperea relaţiilor diplomatice ale Sovietelor cu România. La 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a votat în unanimitate proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti, iar la 27 martie 1918, Sfatul Ţării votează Unirea cu România. Prin Proclamaţia Sfatului Ţării, “Republica Democrată Moldovenească Basarabia, în hotarele ei dintre Prut si Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, se uneşte pentru totdeauna cu mama sa, România”.
În vizita sa la Chişinău, premierul român din acea vreme, Alexandru Marghiloman, întâmpinat cu urale, declara oficial că “în numele poporului român şi al Regelui României, cu adâncă emoţie şi falnică mândrie, iau act de hotărârea cvasi-unanimă a Sfatului Ţării şi, la rândul meu, declar că de azi înainte Basarabia este pe veci unită cu România”. Actul Unirii a fost promulgat de Regele Ferdinand şi publicat în Monitorul Oficial din 10 Aprilie 1918.
În replică, Rusia a orchestrat o amplă campanie ce avea ca scop distrugerea României Mari.Pentru documentare, istoricul Florin Constantiniu recomanda o lucrare de cercetare istorică, cu referire la activităţile împotriva României Mari desfăşurate de U.R.S.S., scrisă de Cristian Troncota (Mihail Moruzov şi Frontul secret), care relevă că “principalul pericol pentru statul român rezultat la l Decembrie 1918 - nu era nici o îndoială - venea dinspre Răsărit. Astfel, în 1926, serviciul de spionaj sovietic a reuşit să infiltreze o agentă pe lângă generalul Ludovic Mircescu şi să sustragă planul de mobilizare al armatei române. Documentul de 100 file, cu multe anexe, conţinea datele cele mai secrete şi mai complete despre armata română. Generalul Ludovic Mircescu, fost ministru de Război în guvernul prezidat de generalul Alexandru Averescu, instalat la 30 martie 1926, s-a sinucis”.
Aceeaşi lucrare evidenţiază un Raport al şefului Serviciului Secret, Mihail Moruzov, în legătură cu situaţia din Basarabia - studiu semnat de el şi datat 9 martie 1930, în care trăgea un serios semnal de alarmă asupra problemelor grave de natură contrainformativă din Basarabia, arătând că atitudinea Bucureştiului faţă de provincia revenită la patria-mamă în 1918 fusese cât se poate de greşită. „Prin cele petrecute acolo, s-a săpat o prăpastie între noi şi basarabeni. Guvernele care s-au succedat, preocupate de chestiuni fundamentale în reorganizarea noastră ca stat, au neglijat starea de fapt ce se crea fără ştirea lor în această provincie, căreia i se cerea doar majorităţi în alegeri". Toată structura Siguranţei din Chişinău, demonstra Moruzov, era infiltrată de sovietici: „aproape în totalitate, personalul de siguranţă din Basarabia, deşi salarizat de statul nostru, nu era în realitate decât o secţie de G.P.U. organizată solid pe teritoriul nostru".
La 23 octombrie 1921, ministrul de Război, I. Răşcanu, a înaintat preşedintelui Consiliului de Miniştri un memoriu, în care relata despre rezultatul cercetărilor efectuate asupra activităţii unor pretinse societăţi americane de ajutorare a evreilor din Basarabia. Constatările făcute indicau faptul că aceste societăţi erau „conduse de idei subversive şi n-au alt scop decât întinderea comunismului în România”. Aceste pretinse societăţi de ajutorare neoficiale, sub pretextul că ajută evreii basarabeni, propagau de fapt ideile socialiste şi comuniste. Din comitetele lor făceau parte cunoscuţii comunişti – Iacob Radiuleanski, Iacov M. Bernstein Kogan (care, la intrarea armatelor române în Basarabia în 1918, îndemna populaţia la revoltă), Ewghenis Konigsatz (care în cazul izgonirii trupelor române din Basarabia, urma să devină guvernatorul provinciei), etc. Cu sprijinul “societăţilor americane”, în Basarabia şi în Bucovina erau scoase ziare cu caracter socialist şi antiromânesc (Das Basaraben Leben, Freiheit, Neue Zeit).
Despre faptul că pseudo-societăţile americane de ajutorare a evreilor din Basarabia propagau ideile comuniste vorbea şi raportul secret nr. 848/921 al Comandamentului Trupelor de Est, Birou 2, în care se arăta că acestea „nu au alt scop decât întinderea comunismului în România”.
O parte din materialele comuniste se aduceau în Basarabia de Cercul de Propagandă Pipel Relief din S.U.A., prin intermediul ligilor bolşevice din Cernăuţi sau Chişinău. O altă parte a literaturii comuniste se aducea de peste Nistru.
În broşurile difuzate membrilor “organizaţiilor culturale” se făcea apologie Uniunii Sovietice, politicii Statului sovietic faţă de Biserică, se aduceau explicaţii asupra simbolurilor şi calendarului sovietic, etc. Un important număr de cărţi se referea la viaţa muncitorilor sovietici. “Organizaţiile culturale” erau abonate la publicaţii redactate în U.R.S.S. sau în Occident: ambasadele U.R.S.S. din Europa de Vest plătea ziarişti cu notorietate occidentali ca să scrie despre realizările frumoase ale Statului sovietic. Prin propagandă, regimul sovietic din Rusia urmărea să-şi creeze o imagine bună în Occident şi să atragă cât mai mulţi simpatizanţi în acţiunea de „export al revoluţiei”, în care scop se cheltuiau importante sume de bani.
Periodic, asociaţiile culturale menţionate organizau manifestări – conferinţe, simpozioane, spectacole etc. – în care propagarea ideilor comuniste ocupa un rol central. În cadrul cercurilor de lectură se făceau comentarii pe marginea „lucrărilor politice şi apolitice”; se invoca “pericolul burgheziei”, se argumenta necesitatea înlăturării monarhiei ca pas primordial în înfăptuirea revoluţiei etc., etc. Piesele de teatru constituiau un mijloc eficient în acest sens. Întreaga dramaturgie rusă din această perioadă era pusă în serviciul Statului sovietic. Regizorii sovietici V. Vronski şi A. Verner erau bine primiţi la Chişinău. Spectacolele montate după piesele marilor scriitori ruşi – L. Tolstoi, M. Gorki ş.a. –, necesare propagandei bolşevice, se bucurau de un real succes.
Ele puneau în evidenţă “modelul revoluţionarului, care a rupt legăturile cu trecutul, cu lumea şi morala veche”; erau elogiaţi tinerii sovietici, comsomoliştii, care au îmbrăţişat viaţa nouă. Teatrele sovietice efectuau turnee prin oraşele Basarabiei, iar organizaţiile culturale le asigurau spaţiu şi spectatori. Realităţile sovietice prezentate în scenă nu puteau să nu influenţeze publicul, de aceea spectacolele se încheiau frecvent cu manifestări de amploare pro-sovietice. Iată cum aprecia un agent al Siguranţei atmosfera din aceste localuri: „Ceea ce se întâmplă la teatrul Colyseum în sensul spectacolelor şi demonstraţiei publicului... este, pe de o parte o provocare, o palmă trasă culturii şi demnităţii româneşti, iar pe de alta, vorbeşte despre progresarea propagandei ruseşti care capătă proporţii largi”. Banii obţinuţi din organizarea acestor manifestări erau destinaţi „fondului roşu”, care subvenţiona tipărirea literaturii de propagandă, organizarea manifestărilor de protest, acţiunilor de spionaj, etc.”
Rapoartele corpurilor informative ale Armatei şi Serviciului Secret abundau în date relevante ce arătau intensificarea activităţilor agenţilor bolşevici, “pe teren”, însă adevăratele infiltrări se produseseră la vârful statului român. Pe lângă descrierea făcută de Moruzov cu privire la situaţia infiltrărilor agenţilor ruşi la Chişinău în perioada interbelică, se adăugau cercetări recente ce arătau că nivelul maxim de infiltrare al agenturii sovietice se produsese chiar în inima sistemului de putere al statului român, la nivelul camarilei lui Carol al II–lea.
Istoricul Alex Mihai Stoenescu, autor al unei monumentale lucrări, “Istoria loviturilor de stat în Romania 1821-1999” afirma că “regele Carol al II-lea a fost influenţat de o agentă sovietică”...”Elena Lupescu întreţinea legături informative cu activişti din rândurile socialiştilor români şi prinţul Carol folosea acest canal pentru a produce campanii de presă împotriva Brătienilor şi a prinţului Barbu Ştirbey." (pp. 220-221). Mai mult, "Ionel Brătianu comunicase cu titlu confidenţial unor ziarişti francezi că «principele Carol era în legatură cu ruşii, prin intermediul doamnei Lupescu, agentă sovietică»."
Astfel, Carol al II-lea, un personaj puternic contestat de către contemporanii săi, era prezentat drept “o unealtă a unei prostituate”, “Duduia” Grunberg, agentă a NKVD, alias Elena Lupescu.Carol al II-lea a fost marcat iremediabil de întalnirea sa cu Elena Grunberg – Lupescu. Imediat după ce a cunoscut-o a provocat o criza dinastică. În 1925, după ce a fost trimis, în calitate de moştenitor al tronului, să reprezinte familia regală română la funeraliile Reginei Alexandra a Marii Britanii, nu s-a mai întors în ţară, dând curs solicitării noii sale amante, Elena Lupescu. La 12 decembrie 1925, principele Carol a renunţat pentru a treia oară la calitatea sa de moştenitor al tronului (o mai făcuse în 1918 şi 1919), fapt ce l-a determinat pe regele Ferdinand să convoace Consiliul de Coroană.
După cinci ani însă, Iuliu Maniu are funesta iniţiativă de a trimite mai mulţi emisari la Paris, pentru a negocia cu Carol revenirea în ţară, negociere care includea trei „angajamente solemne”: 1) se va despărţi de Elena Lupescu; 2) îşi va reface căsătoria cu principesa Elena; 3) va guverna constituţional (adică va respecta legea fundamentală din 1923).
În seara zilei de 6 iunie 1930, Carol a sosit inopinant în Bucureşti, pentru a se vedea cu Maniu, care l-a salutat cu formula „Bine aţi venit, Alteţă!”. Gestul lui Maniu era profund ilegal, deoarece principele Carol se angajase, în decembrie 1925, să nu se întoarcă în ţară „timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără autorizaţia suveranului”. În iunie 1930, el călca în picioare acest angajament scris, iar Iuliu Maniu şi-a asumat acest act ilegal. În plus, Maniu îşi încălca jurământul depus la 10 noiembrie 1928 faţă de regele Mihai, deoarece principele Carol nu venea în ţară ca personalitate particulară, ci ca pretendent la tron.
În ziua de 8 iunie, Parlamentul a votat proiectul de lege prin care se anulau actele normative din 4 ianuarie 1926, astfel că principele Carol, în calitate de bărbat prim-născut al lui Ferdinand, devenea regele României. Acelaşi Iuliu Maniu, în numele majorităţii parlamentare naţional-ţărăniste, declara că „se alătură cu însufleţire ca Reprezentanţa Naţională să declare de moştenitor al tronului pe Alteţa Sa regală principele moştenitor Carol”.
Din acest moment a început o perioadă neagră pentru România, în care puterea statului a fost transferată în întregime în mâinile Elenei Grunberg, deoarece Carol şi-a încălcat toate “promisiunile” făcute lui Maniu. Ulterior, într-o cuvântare ţinută la Vinţul de Jos, în ziua de 31 mai 1936, Maniu afirma şi el, ca toată lumea, că Elena Lupescu „a adunat în jurul ei o ceată de aventurieri, care au acaparat conducerea ţării şi şoptesc la urechea regelui visuri dictatoriale”, uitând însă cine a adus-o de fapt în ţară.
În primele luni de la venirea ei în România, Elena Lupescu a stat la Sinaia, departe de ochii lumii, dar ceva mai târziu s-a mutat într-o somptuoasă vilă din Aleea Vulpache, actuala Aleea Modrogan, care a devenit centrul intrigilor politice din România. În fapt, o dată cu venirea Elenei Lupescu, s-a constituit camarila regală, care a devenit pol major de putere politică, diferit şi opus celui legal, parlamentar-constituţional.
Dinamica pe care s-a încadrat România pe segmentul de politică externă a fost determinată major de Carol al II-lea şi de Nicolae Titulescu, lansat în politică drept membru al Partidului Ţărănesc, cu o puternică ideologie de stânga, pe care regele o împărtăşea încă din tinereţe. "În perioada adolescenţei, lui Carol i s-a adus un preceptor elveţian animat de «idei socialiste înaintate». Acest individ, pe nume Mohrlen, a avut o influenţă decisivă asupra tânărului prinţ, umplându-i mintea «cu îndoieli tulburătoare, mai ales în privinţa menirii lui de prinţ şi de oştean şi, de asemenea, i-a zdruncinat ideile asupra religiei.».
"Nu există mărturie a unui om politic din preajma lui Carol care să nu confirme înclinaţiile sale socialiste – care l-au şi apropiat de fascism – şi să nu amintească de predilecţia sa de a se înconjura de «bolşevici» - indivizi care vedeau în regimul comunist viitorul omenirii (...) De altfel, ideea de republică s-a aflat de timpuriu între proiectele sale. În consemnarea din 25 mai 1930, Simona Lahovary reproduce mărturia unei cunoştinţe, Lala de Beloy, care «afirma că prinţul Carol i-a spus cândva că nu vrea să fie rege, ci preşedinte de republică». În anul 1918, el a declarat anturajului său: «Ştiu bine că în 20 de ani România...va fi republică; de ce să fiu împiedicat atunci să trăiesc cum vreau?»" (ibidem, p. 291).
În ceea ce-l priveşte pe Nicolae Titulescu, mărturiile unor politicieni contemporani îl situează pe stânga spectrului ideologic: "Singurul cerc în care Nicolae Titulescu era pe deplin acceptat - asa cum ne arăta C. Argetoianu - era cel stângist, care de altfel a fost singurul ce a protestat la îndepărtarea lui din funcţia de ministru de externe, la 29 august 1936. La nivel de state a protestat doar U.R.S.S.! Titulescu îi frecventa şi schimba informaţii, la un nivel care depăşea protocolul, cu Gabriel Péri, secretarul general al Tineretului Comunist Francez şi şef al secţiei de politică externă a ziarului comunist L’Humanité, sau pe ziaristul comunist Pertinax, denunţat public drept spion sovietic." (apud Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat in Romania 1821-1999, vol. II).
“Încă din martie-aprilie 1932, când încă nu era ministru de externe, Nicolae Titulescu divulgase presei internaţionale textele negocierilor de la Riga dintre reprezentantul României şi al Uniunii Sovietice, inclusiv scrisoarea strict confidenţială a acestuia din urmă, prin care partea rusă urmărise să includă pe agenda convorbirilor problema Basarabiei, stratagemă evitată de reprezentantul guvernului român, membru al corpului diplomatic, Mihail Sturdza, numit de Dimitrie Ghica, predecesorul lui Titulescu la externe.
Din 1918 şi până atunci, partea română nu deschisese relaţii diplomatice cu U.R.S.S., tocmai pentru a nu da curs dorinţei acesteia de a introduce acest litigiu în negocieri. Titulescu a trimis acele extrase prietenului şi protejatului său, Pertinax, redactorul de politică externă al ziarului parizian L’Echo de Paris. Pertinax a reprodus scrisoarea, pentru noi inexistentă, a lui Stomoniakov, în termenii ei esenţiali, cu toate comentariile necesare, pentru a proclama lumii că există o chestiune a Basarabiei..." (ibid., p. 73). Prin urmare, abia instalat în postul de Ministru al Afacerilor Străine, Titulescu a întrerupt negocierile purtate în comun de România şi Polonia pentru semnarea pactelor de neagresiune cu Uniunea Sovietică, slăbind astfel considerabil poziţia României. Franţa va forţa desprinderea Poloniei de România în această importantă chestiune de apărare comună a frontierelor de răsărit ale celor două state, aducând-o în situaţia de a semna separat acest pact. "Titulescu scotea astfel Kremlinul dintr-o dureroasă încurcătură. Pacte de neagresiune fură iscălite fără întârziere cu toţi vecinii Uniunii Sovietice afară de România."(ibid., pp. 74-75). Rezultatul: "Din Arctica până la Marea Neagră, graniţe formal recunoscute şi garantate, cu o singură excepţie: Graniţa Româno-Rusească" (ibid., p. 80).
În exemplarul Dictionnaire diplomatique, distribuit de Liga Naţiunilor tuturor legaţiilor şi ambasadelor din lume, Sturdza a mai observat cu neplăcere că Basarabia era prezentată în sensul intereselor ruseşti, ca o provincie aflată într-o dispută permanentă între România şi Rusia, încă de la începutul istoriei ei, iar evoluţia structurii etnice şi rusificarea ei nu erau deloc prezentate. "Am retrimis, în consecinţă, dicţionarul, serviciilor respective, informându-le că nu-mi era posibil să păstrez între documentele mele o operă atât de tendenţioasă. Mi s-a răspuns că mirarea editorilor era mare, deoarece textul relativ la Basarabia primise aprobarea unei înalte personalităţi politice româneşti. Personalitatea nu mi-a fost numită, dar pentru mine nu rămânea nici o îndoială că era Nicolae Titulescu, omul Genevei, care, poate, scrisese el însuşi acest text." (ibid., pp. 81-82).
Grigore Gafencu, autorul “Însemnărilor politice”, nota la vremea aceea că influenţa exercitată de Titulescu asupra relaţiilor noastre internaţionale a crescut o dată cu urcarea lui Carol pe tron, independent de accederea la putere a guvernelor ţărăniste: "Sub regele Ferdinand şi Brătianu, Titulescu era cel mult un «tehnician» abil, întrebuinţat din când în când pentru a dezlega o problemă externă mai migăloasă. Faptul însă că nu avea nici o pregătire deosebită în anumite chestiuni, îndeosebi în cele care priveau politica noastră orientală, a îngăduit primului guvern naţional-ţărănesc să lucreze în libertate şi să iscălească pactele Kellogg-Litvinov. Sub Carol al II-lea, în timpul cârmuirii Iorga, Titulescu a reuşit să puie cu desăvârşire mâna pe politica noastră externă şi, după conflictul privitor la pactul de neagresiune, şi-a întărit această situaţie."
La 9 iunie 1934 Titulescu încheie, cu Litvinov, un acord de reluare a relaţiilor diplomatice româno-ruse. În perioada imediat următoare a fost semnată o Convenţie Feroviară de reluare a legăturilor pe cale ferată dintre cele două ţări. În Convenţie "orice cuvânt sau expresie care ar fi confirmat sau implicat existenţa unei graniţe la Nistru erau...înlocuite prin circumlocuţiuni...". Primul tren care va trece între Tighina şi Tiraspol va fi pe 18 octombrie 1935 (ibid., p. 83). Între timp, pe 16 mai 1935, Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică încheiaseră un pact de asistenţă mutuală, îndreptat împotriva unei eventuale agresiuni germane. Asistenţa nu era posibilă decât prin tranzitarea teritoriului României (învecinat cu Cehoslovacia în perioada interbelică) a ajutorului militar sovietic. (ibid., pp. 17, 81-83).
Un cercetător străin avizat, Andreas Hillgruber ("Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu", Ed. Franz Steiner Verlag GmbH, Wiesbaden, 1954), constată orientarea prosovietică a activităţii ministrului român de externe şi ajutorul oferit comuniştilor din Spania: "După încheierea Tratatului de asistenţă mutuală sovieto-francez la 2 mai 1935, Titulescu a încercat să se alăture schimbării survenite în politica franceză şi să promoveze o politică ostentativ prosovietică. Intenţia lui Titulescu era de a asigura stăpânirea Basarabiei. Cu aceasta era de acord şi Regele Carol. Evident, Titulescu a folosit mijloace ciudate. Fără a-l consulta pe rege, el a acordat ajutor Spaniei roşii, permiţând cu de la sine putere trimiterea de arme şi muniţii prin porturile dunărene, cedând fără multă vorbă guvernului Spaniei roşii avioane comandate de Franţa pentru România" (op. cit., p. 46). Protestele energice ale Poloniei faţă de aceste manevre diplomatice care slăbeau frontul comun româno-polon faţă de marele vecin comun de la răsărit, au dus la înlocuirea lui Titulescu, pe 29 august 1936. "Curând, relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi România s-au înrăutăţit." (idem).
Dar cu o lună înainte de a fi demis, pe 21 iulie 1936, la Montreaux, Titulescu semnează un pact de asistenţă mutuală româno-sovietic care permitea trupelor sovietice să tranziteze teritoriul României spre a ajuta Cehoslovacia în cazul unei agresiuni din partea unei terţe ţări (se subînţelegea Germania). România revenea din nou la statutul din 1877, de ţară aflată la discreţia trupelor Imperiului de la Răsărit! Iar durata lor de staţionare depindea, ca şi în 1877-1878, de durata campaniei ocupantului împotriva agresorului ţării căreia îi acorda “frăţescul” ajutor.
Mai grav, această înţelegere era ţinută în secret faţă de populaţia României: "Titulescu voia să acorde trupelor sovietice dreptul de trecere, cu condiţia ca trupele sovietice să fie retrase dincolo de Nistru imediat după lichidarea agresiunii care ar fi făcut necesară intervenţia lor (...) Regele Carol era de acord cu aceasta. După înlăturarea lui Titulescu, din cauza noii înrăutăţiri a relaţiilor româno-sovietice, problema trecerii trupelor sovietice prin România a fost mutată pe planul al doilea. Totuşi, încă din toamna anului 1937, Regele Carol, într-o convorbire cu generalul Maurice Gustave Gamelin la Sinaia, l-a asigurat pe acesta că, în cazul unei agresiuni, trupele sovietice vor putea trece prin nordul României, însă – spunea el – opinia publică română nu trebuia să afle nimic despre aceasta.".
Pasajul este foarte important, deoarece demonstrează continuitatea politicii prosovietice a lui Carol al II-lea şi după plecarea lui Titulescu. Carol a fost avertizat chiar de unchiul lui, prinţul Friedrich von Hohenzollern-Sigmaringen, în privinţa pericolelor cultivării unei prietenii cu Uniunea Sovietică, însă zadarnic: pe 30 aprilie 1938, în plină criză a Sudeţilor, "şapte bombardiere sovietice, fără încărcătură, (au) zburat din Uniunea Sovietică în Cehoslovacia şi...au făcut escală pe teritoriul românesc, pentru care avuseseră autorizaţia Marelui Stat Major român." (Declaraţia ministrului Petrescu-Comnen la Berlin, făcută lui Fabricius). Petrescu-Comnen comunicase chiar, la sfârşitul lui august 1938, ministrului de externe al Cehoslovaciei, singura concesie a guvernului român faţă de tranzitul militar sovietic: va închide ochii în eventualitatea unui astfel de survol, mărginindu-se să protesteze oficial, dar fără consecinţe. (ibid., p. 54). Iar Litvinov a confirmat, la 11 septembrie, că "Petrescu-Comnen a fost de acord să permită trupelor ruseşti să treacă prin teritoriul român, în cazul când Liga Naţiunilor ar fi declarat că Cehoslovacia este victima unei agresiuni." (ibid., p.317, nota 66).
În conluzie, istoricul Alex Mihai Stoenescu sublinia că "Tot ce a fost gândire de Dreapta românească din această perioadă (...) a pornit de la premisa corectă că Franţa trădează România pentru o înţelegere cu Rusia, cu sacrificarea Basarabiei, fapt care trebuia să declanşeze o apropiere sistematică şi inteligentă de Germania." (ibidem, pp. 263-264).
Principalii adversari publici ai camarilei şi ai Elenei Lupescu, liderii partidelor reprezentative ale României - Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, precum şi mareşalul Alexandru Averescu, au devenit ţinta unor conspiraţii organizate de reţeaua bolşevică a cărei exponentă era Elena Grunberg. Conform unui Raport din data de 29 iunie 1935 al „Corpului Detectivilor“, Lupeasca era bănuită şi urmărită deoarece servea interesele Kominternului.Trădarea a fost simţită de către toţi contemporanii lui Carol al II-lea, liderii principalelor partide politice, care însă nu au avut nici puterea şi nici curajul să lupte pe faţă cu acesta.
În data de 26 iunie 1940, guvernul de la Moscova a adresat României un ultimatum prin care cerea să i se cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei. Întrunit pe 27 iunie, Consiliul de Coroană a cerut începerea unor tratative cu U.R.S.S., dar în noaptea de 27/28 iunie, sovieticii adresează ultimatumul, "cel târziu la 28 iunie, ora 12“ (s-au acordat 10 ore), România să evacueze Basarabia şi nordul Bucovinei. Guvernul lui Carol se conformează ultimatumului.
La data de 30 august 1940, a urmat impunerea Dictatului de la Viena, act prin care a fost desprinsă din trupul României o suprafaţă de 43.493 km2, cu o populaţie de 2.667.000 de locuitori, din care 50,2% erau români, 37,1% maghiari şi secui, iar 12,7% germani, evrei şi alte naţionalităţi. A urmat şi pierderea Cadrilaterului. Începute pe 19 august, la ultimatumul german, tratativele dintre România şi Bulgaria s-au încheiat la 7 septembrie, prin pierderea Cadrilaterului. România pierduse în total peste 33,8% din teritoriu şi 33,3% din populaţie (peste 6.800.000 de locuitori). Pe 6 septembrie Carol al II-lea abdică. Rolul său era încheiat.
Efectele dominaţiei ruseşti asupra Basarabiei şi Bucovinei sunt descrise într-o lucrare de excepţie, aparţinând lui Mihai Gribincea (“Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică” (1944 – 1950), prefaţă de prof. univ. Dinu C. Giurescu, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995), volum din care cităm următorul pasaj: “Cunoscutul istoric Ion Pelivan, referindu-se la Basarabia aflată sub ocupaţie rusească în anii 1812-1918, scria: “În patru secole, turcii păgâni nu au putut săvârşi în Moldova şi Valahia atâtea mişelii câte au facut pravoslavnicii ruşi în Basarabia, timp de 106 ani. Dacă turcii ne-au prădat rodul muncii noastre, dacă ei ne-au impus birul sângelui nostru, ruşii nu s-au mulţumit numai cu aceasta, ci au căutat să ne pângărească sufletul, să ne batjocorească limba şi să ne omoare însăşi fiinţa noastră etnică. Pentru a-şi atinge scopul, ei n-au cruţat absolut nici un mijloc, nici o măsură". ("Viaţa Basarabiei", 1941, nr. 1, p. 9.).
Această afirmaţie, foarte plastică şi prin care sunt formulate trăsăturile definitorii ale regimului ţarist în Basarabia, poate fi extinsă şi asupra perioadei 1940-1941 şi a celei de la 1944 încoace. Urmărind desfăşurarea evenimentelor din anii de putere sovietică în teritoriul dintre Prut şi Nistru, constatăm o continuitate între cele două regimuri. Cel sovietic a promovat aceeaşi politică de subjugare economică şi politică a Basarabiei, dar cu metode mai rafinate, şi mai brutale în acelasi timp, decât cele practicate de regimul ţarist.
În perioada sovietică, politica de deznaţionalizare a fost cu mult mai violentă şi aplicată în practică, cu mijloace mult mai perfide decât cele de până la 1918: românii basarabeni au fost exterminaţi prin foame, mânaţi cu de-a sila în colhozuri, deportaţi în vagoane de vite în Siberia şi Extremul Orient, constrânşi să-şi uite limba maternă, istoria şi credinţa; Basarabia a fost populată cu elemente alogene prin aplicarea unei politici diabolice de stimulare a migraţiei şi prin încurajarea tendinţei de statornicire în ţinut a unui număr mare de reprezentanţi ai altor etnii, în special slave.
Totuşi, din întreaga istorie a Basarabiei sub ocupaţie sovietică, cei mai grei ani pentru basarabeni am putea spune că au fost anii 1940-1941 şi 1944-1950. Între aceşti ani, românii din teritoriile ocupate de ruşi au fost nevoiţi să-şi schimbe radical modul de viaţă şi de gospodărire (munca în colhozuri), să se împace cu faptul că sunt maltrataţi, că rodul muncii lor le este furat; în aceşti ani au avut loc două deportări masive, a bântuit foametea, care a cosit peste 150 de mii de vieţi omeneşti; s-a înfăptuit colectivizarea forţată a agriculturii. Aplicând în practică prevederile protocolului adiţional secret al tratatului Hitler - Stalin (mai cunoscut sub numele Ribenttrop – Molotov, din 23 august 1939, la 28 iunie 1940), Uniunea Sovietică a ocupat prin forţa armelor Basarabia şi Bucovina de Nord. În teritoriul ocupat au fost dislocate 15 divizii de trăgători, motorizate şi de cavalerie, 7 brigăzi de tancuri şi trupe aeropurtate. U.R.S.S. a anexat un teritoriu de 44,422 km (circa 15% din suprafaţa teritorială a României Mari, cu 3.200.000 de locuitori în Basarabia şi 6.000 km cu peste 500.000 de locuitori în partea de nord a Bucovinei”.
*************
Toate aceste date şi frământări ale perioadei interbelice sunt surprinse pe larg de către publicaţiile interbelice, iar semnalele de alarmă ale jurnaliştilor au fost, desigur, ignorate pe deplin de către actorii puterii. În lucrarea de faţă sunt redate pentru prima oară opiniei publice din România, ecourile luptei politice şi din umbră care s-au purtat între cele două teribile războaie. România Mare, visul de generaţii al românilor, s-a prăbuşit ca urmare a uriaşelor tensiuni în care a fost prinsă, dar şi datorită unei clase politice şovăitoare şi neputincioase. Presa interbelică nu a făcut decât să surprindă şi să fotografieze, atât cât se putea, destrămarea României Mari şi drama Basarabiei.
Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Romanii de Pretutindeni
Comentarii:
“«Basarabia» este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţărei Româneşti, a Basarabilor.”
“Insuşi numele «Basarabia» ţipă sub condeiele rus
Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Prusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de al tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpînirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.”
“Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă”.
(Timpul, 1 martie 1878)
«Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special si nu-i cerem decât ceea ce sântem in drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia incheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia in numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine si ale sale; ea pentru a implini mandatul Europei si pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.
Deci incă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata in numele nostru, căci n-am insărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene.»
(Mihai Eminescu, (“Fără a prejudeca hotărârile adunărilor…”), Timpul, 28 ianuarie 1878; in Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, 1989; pg. 42)
«Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o inapoi, drept din dreptul nostru şi pamânt din pământul nostru ? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România si aceeasi onoare nu cere respectarea conventiei iscalită ieri. Ciudată onoare intr-adevăr! Si pe ce se intemeiază acest point d’honneur?
Fost-au Basarabia cucerită cu sabia ? Nu. Prin tratatul de Bucuresti de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.
Napoleon era asupra intrării in Rusia şi trupele ruseşti se intorceau in marş forţat, in ruptul capului, luând faşa pământului românesc pe tălpile lor.»
(Mihai Eminescu, (“In sfirsit vedem limpede…”), Timpul, 25 ianuarie 1878; in Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, 1989; pg. 40-41)
«Cestiunea retrocedării Basarabiei cu incetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să cîştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.
Intelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi sintem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută. Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia : vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.
Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşita unei pretioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea in trăinicia poporului român.
In viaţa sa indelungată niciodata poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi când cinci milioane de romani sânt uniţi intr-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit să impreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic, a fost insă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statoric, fiindcă are două temelii : conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.
Dacă vom cîştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o crestiune trecătoare, iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.
Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic !
Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a ramânea până în sfârşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic.
Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător.»
(Mihai Eminescu, (“Cestiunea retrocedarii…”), Timpul, 10 februarie 1878, in Opere, vol X, Ed. Academiei, 1989, p.46)
“Pe cata vreme Basarabia este in mainile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. Caci, după cat dam noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de invins si a victoriilor repurtate la Cahul si Ismail, cam asta este intentia puternicului nostru vecin”.
“Drepturile noastre asupra intregii Basarabii sunt prea vechi si prea bine intemeiate, pentru a ni se vorbi cu umbra de cuvant de onoarea Rusiei angajata prin tratatul de Paris. Basarabia intreaga a fost a noastra, pe cand Rusia nici nu se megiesa cu noi, Basarabia intreaga ni se cuvine, caci e pamant drept al nostru si cucerit cu plugul, aparat cu arma a fost de la inceputul veacului al patrusprezecelea inca si pana in veacul al nouasprezecelea.”.
(Mihai Eminescu – Opere)