Premonitoriu, apelul din 1933, publicat de „Universul“, dezvăluia lucrarea perversă de asimilare sălbatică a minoritarilor români desfăşurată de autorităţile maghiare. În timp ce minoritatea maghiară din România taie şi spânzură la noi în ţară, deşi mai bine de jumătate dintre ungurii din România nici măcar nu sunt unguri, ci ţigani maghiarizaţi şi secui, un neam complet diferit şi ca limbă, şi ca etnie de unguri, minoritatea românească aflată prin forţa împrejurărilor în graniţele unui stat dominat de şovinism este măcinată zi de zi, statistica arătând cum de la un recensământ la altul românii practic dispar, de parcă i-a înghiţit pământul hunic.
În Apelul românilor din Ungaria sosit la redacţie se afirmă: „De 12 ani, redusa comunitate românească din Ungaria se luptă cu o racilă frumos ambalată. Pe ambalaj scrie autonomie culturală, în pachet se află Autoguvernarea pe ţară a Românilor din Ungaria - AŢRU (un nume inept, ca şi organizaţia în sine, fără niciun sens denotativ sau conotativ în limba română). AŢRU este aleasă din patru în patru ani. Democratic. Legal. Are comisii de lucru, preşedinte şi vicepreşedinte, are un Centru de documentare şi un oficios. La AŢRU sunt cei mai români din Ungaria, aleşii, reprezentanţii, fruntea. Ei îşi ţin şedinţele în ungureşte (!!? - n.n.).
Nu au un program şi nici ţeluri clare. Un scop totuşi există: cheltuirea unor fonduri pe lucruri inutile, care nu au nicio treabă cu prezervarea limbii şi a identităţii. Bifarea. Monitorizarea. Taxonomia nimicului. Se înfiinţează şi se finanţează, prin tot felul de coclauri, grupe de şcolari care învaţă să citească româneşte. Dă bine la reclamă!
„Comunitatea noastră deja a murit şi la moartea ei au asistat statul Maghiar şi statul Român“
Între timp, cele 10 şcoli aşa-zise româneşti, care au rezistat până azi, nu mai au nici bani, nici elevi. Dascălii care vor să facă câte ceva se izbesc de obtuzitatea sistemului şi de faptul că nimeni nu le coordonează activitatea. Totul e formal. O vitrină uriaşă, un spectacol prost. Oamenii sunt dezorientaţi, s-au săturat de noi toţi cei care încercăm să le spunem că merită să-şi menţină identitatea, să vorbească limba, să fie români. Suntem nişte caraghioşi, nişte lunatici! Dar pe noi ne plăteşte statul în care trăim ca să fim români: profesori şi ziarişti. Câţiva! Trăim în primul rând fiindcă ştim româneşte. Deşi nu ne controlează nimeni cum vorbim. Numai propria noastră conştiinţă. România ne încurajează să cerem reprezentanţă în Parlamentul ungar şi cetăţenie română... şi nu vrea să vadă că nu semănăm deloc cu vajnica minoritate maghiară din România. Ungaria aruncă în mijlocul haitei care suntem fondurile ce ni se cuvin (în ultimul timp, nici pe alea) şi se spală pe mâini. Europa... Să fim serioşi! Cine să se mai zbată pentru opt mii de români de la periferie, pe jumătate asimilaţi, care le amintesc tuturor că acum o sută de ani Europa avea altă croială?“.
Pe vremea când Europa avea altă croială, lucrurile au stat în felul următor:
La 13 iunie 1919, Consiliul Suprem al Antantei va accepta noua frontieră româno-maghiară, trasată pe teren ca urmare a activităţii unei comisii interaliate formate din specialişti englezi, americani, francezi şi italieni. Această linie de frontieră a fost adusă la cunoştinţa Guvernului României prin nota din 12 octombrie 1919. În trasarea frontierei de stat dintre România şi Ungaria s-a urmărit respectarea principiului etnic, principiu care a stat la baza apariţiei noilor realităţi statale de după Primul Război Mondial, în condiţiile prăbuşirii Imperiului Austro-Ungar.
Cu toate acestea, mozaicurile etnice regionale au făcut extrem de dificilă operaţiunea de trasare a frontierelor potrivit principiului etnic. Lucrurile au fost şi mai complicate în privinţa localităţilor multietnice, care reprezintă o realitate specifică a zonei actualei frontiere, fie că este vorba de localităţi din România sau de localităţi din Ungaria.
Aşa se face că o serie de localităţi cu populaţie maghiară au rămas pe teritoriul României, iar localităţi cu populaţie românească au rămas pe cel al Ungariei. Acest fenomen este caracteristic pentru judeţele Satu Mare şi Bihor.
Astăzi croiala europeană este folosită de unguri în mod ipocrit, afirmând pentru vitrina europeană una şi acţionând cu totul pe dos. Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene şi Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei, precum şi Comitetul Naţiunilor Unite împotriva Torturii au tot atenţionat Ungaria de ani buni cu privire la politica de stat ce privează minorităţile de drepturi, lent, dar constant. S-au înmulţit rapoartele cu privire la „rele tratamente şi discriminare împotriva persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de către poliţie şi s-a recomandat statului consolidarea eforturilor de combatere a discriminării împotriva persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi de către funcţionari însărcinaţi tocmai cu aplicarea legii“.
Şi Raportul de ţară al ECRI din 2008 a remarcat o creştere accentuată a rasismului în discursul public şi politic şi o tendinţă îngrijorătoare de creştere a vizibilităţii şi a poziţiei publice a organizaţiilor paramilitare şi radicale de tip Garda Maghiară (Magyar Garda).
Românii, decimaţi progresiv
Eva Iova, colegă de-a noastră din presă, româncă din Ungaria şi director al publicaţiei „Foaia Românească“, a atras atenţia că în toamna lui 2011 va avea loc un recensământ în Ungaria şi că există posibilitatea ca, din cauza recenzorilor sau a formularelor de chestionare, mulţi români din Ungaria să nu îşi declare etnia. Ea a oferit ca exemplu precedentul recensământ, din 2001, explicând că atunci, din diverse motive legate de organizare, rezultatele au indicat existenţa a 5.000 de români şi a doar 30 de ortodocşi, în realitate în Ungaria fiind 15.000 de români. Recensământul este cu atât mai important cu cât, potrivit Evei Iova, începând din 2013 finanţarea organizaţiilor, inclusiv a celor de români, se va face pe baza rezultatelor de la recensământ.
În urmă cu 20 de ani, conform datelor oficiale ale recensământului din 1990, în Ungaria se aflau circa 10.740 de etnici români, ei constituind a cincea minoritate şi reprezentând 0,7 la sută din totalul populaţiei. Vicariatul Bisericii ortodoxe din Ungaria estima însă numărul românilor la acea vreme ca fiind cel puţin dublu faţă de statistica oficială, respectiv se aflau în evidenţele Bisericii ortodoxe un număr de 20-25 de mii de români ortodocşi. În 1960, în timpul comunismului, oficial, se înregistrau 12.326 de etnici români. Din orice unghi am privi statistica, reiese un adevăr dramatic: numărul românilor scade constant în Ungaria, ca şi când o boală misterioasă îi decimează de la an la an. Ori minoritatea română din Ungaria este pe cale de dispariţie pentru că românii în mod special sunt mai vulnerabili diferitelor forme de asimilare utilizate de către autorităţile de la Budapesta, ori pierderea conştiinţei identitar-etnice româneşti este un fel de boală endemică ce va duce în următorii ani la curăţirea etnică a Ungariei de „neamurile inferioare“, cum îi numesc maghiarii pe români. Iar în acest interval, „neamurile superioare“, crescute cu carne macră de sub şaua calului, venite din pusta Asiei, devin şefi peste români chiar în România, că nu degeaba Ion Iliescu a fondat UDMR-ul alături de Domokos Ghezo, în 25 decembrie 1989, când Ceauşescu era cald încă...