...fragment din lucrarea: „Golgota în Transilvania”, editată la Arad, la sfârşitul anului 1940:
„Adio Cluj...într-o minunată zi de toamnă îmi iau rămas bun de la oraşul meu natal. Cu ochii în lacrimi mai mângâi o dată amintirile unui trecut fericit, ce-mi revine în minte. Durerea îmi sfredeleşte inima (...) Trebuie să plec din oraşul natal şi să las aici mormântul părinţilor mei. Trebuie să spun adio Clujului.
Mă desparte de el soarta necruţătoare şi cine ştie când voi mai puatea păşi pe pământul lui atât de drag mie (...)
Am ţinut prelegeri. Am scris cărţi. Am redactat publicaţii. Cu viu grai, sau în scris întotdeauna am afirmat că ungurii din Transilvania şi înainte de război (primul război mondial - n.a.) au fost în minoritate iar sub români păturile largi ale oamenilor muncii maghiari erau complet mulţumite de soarta lor. Naţionalităţile au trăit ca cetăţeni români, cu drepturi depline, într-o totală libertate, la reforma agrară le-a revenit pământ (...)
M-am considerat întotdeauna un secui care luptă pentru o conlucrare paşnică a popoarelor care trăiesc în România, dar, în acelaşi timp, ca cetăţean român cinstit, loial am înfierat munca de subminare pornită împotriva unităţii teritoriale a patriei noastre şi m-am opus mişcărilor iredentiste.
Cu ochii înlăcrămaţi, cu inima însângerată, spun adio oraşului meu natal şi cu toiagul pribegiei în mână o pornesc ca să lupt mai departe pentru Adevăr, pentru reînviere.
Trebuie însă să mă refer la umanitate, la cinste, la bunul gust, la sentimente omeneşti, când arăt atrocităţile fără seamăn care s-au comis pe pământul Transilvaniei după ocupaţie. Împotriva acestora trebuie să protesteze cu tonul cel mai vehement toată lumea, toţi acei din al căror suflet n-a murit adevăratul creştinism, dragostea faţă de aproapele.
Tocul îmi tremură în mână când aştern aceste rânduri pe hârtie. Mândrul pământ al Transilvaniei s-a transformat într-o amarnică Golgotă, unde se petrec cele mai groaznice evenimente.
Oamenii sunt închişi cu sutele, cu miile, sunt bătuţi, sunt torturaţi în mod cumplit. Asasinatele şi execuţiile se ţin lanţ, şi toate acestea doar pentru că unica vină a nenorocitelor victime este aceea de a se fi născut român. (...)
Durerea ne sfâşie inimile la auzul atâtor suferinţe. Cu ochii înlăcrimaţi, cu durerea în suflet, ne uităm la cer şi, precum a făcut Iisus Hristos, întrebăm şi noi la fel: Cu ce au greşit? Care e vina acestor oameni nenorociţi, torturaţi? Că s-au născut români?
Până aici se aude hohotul disperării a multor sute de mii de oameni ajunşi sub stăpânire străină pe pământul Golgotei din Transilvania, unde vântul suflă leşurile celor spânzuraţi, unde cadavrele martirilor asasinaţi cu o sălbatică cruzime vestesc că instinctul bestial s-a eliberat şi barbarismul, răzbunarea joacă dansul sălbatec, al morţii...şi aceşti oameni îndrăznesc să se numească creştini?
Aceştia vorbesc despre dragostea frăţească creştină? (...) A chinui fără vreun motiv politic, cu un vandalism necruţător, oameni lipsiţi de apărare – este nemaiîntâlnit în istoria statelor civilizate ale Europei.
De aceea nu putem exprima altceva decât dispreţ (...) şi dacă aceasta se mai continuă atunci nu-mi rămâne altceva decât să mă ruşinez că m-am născut secui-maghiar şi să reneg şi faptul că am învăţat prima oară să mă rog lui Dumnezeu în limba maghiară (Arad, la 18 septembrie 1940)”[2].
Şi atrocităţile au continuat.
„La Săpânţa, ţăranii au fost bătuţi cu frânghii ude, apoi puşi să-şi sape mormântul, imitându-se procedeele de pe timpul terorii albe cu prilejul revoluţiei lui Horia. Pe Valea Vişeului mai multe sate au fost incendiate.
În Borşa, toţi românii au fugit în păduri, fiind ameninţaţi că vor fi omorâţi. (...) Mulţi ruteni şi români îngroziţi de schingiuiri şi teroare s-au refugiat (...). Situaţia minorităţilor din nordul Ardealului se agravează din zi în zi, din ceas în ceas. Ei au fost scoşi în afară de lege şi pe lângă maltratările suferite li se confiscă vitele, cerealele şi întreg avutul din case”[3].
În ziua de 10 septembrie 1940 a fost ocupată Gherla de trupele horthyste. Imediat s-au format bande teroriste care au început prigoana tuturor românilor. Fiecărui român i se cerea o declaraţie în care să arate ce beneficii a obţinut de la statul român în dauna celui ungar, de la unirea Transilvaniei cu România. Pentru ca aceste declaraţii să fie pe placul autorităţilor de ocupaţie, cei interogaţi erau schingiuiţi în fel şi chip. Toţi aceştia, împreună cu 300 de români aduşi din satele din împrejurimi, au fost internaţi în închisoare[4].
La 9 septembrie, în comuna Trăznea din judeţul Sălaj, trupele ungare au ucis 68 români între 78 şi 3 ani.
Iată cum descrie evenimentele de la Ip, (acelaşi judeţ), un document din epocă:
„În noaptea de 13 spre 14 septembrie, au fost ucişi în comuna Ip de către soldaţi unguri, conduşi de membrii gărzii naţionale maghiare din localitate, în chinuri fioroase, 156 români.
Unii au fost ucişi cu lovituri de cuţite şi baionete; alţii cu focuri de armă; femei însărcinate au fost spintecate şi batjocorite, fetele tinere au fost violate, apoi ucise. Au căzut astfel jertfe ale acestei sălbatice agresiuni între alţii 20 băieţi şi 14 fetiţe sub 16 ani. A fost ucisă în leagăn şi o fetiţă care nu avea decât două săptămâni. Cadavrele, după ce au fost jefuite, au fost aruncate într-o groapă comună, fără preot şi fără slujbă religioasă şi peste ele au aruncat var nestins”[5].
În total, între 1 septembrie 1940 şi 1 septembrie 1942 au fost asasinaţi în acest teritoriu românesc 991 români[6].
Şi asta n-a fost decât începutul...
[1]Â Fragment din „Biserica Românească din nord-vestul ţării sub ocupaţia hortistă 1940-1944”, de Conf. Univ. dr. în istorie Mihai Fătu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1985, pp. 51-53,55, 56-57.
[2] Gyorgy Ferenczy, Golgota în Transilvania, 1941, p. 6-8.
[3] Â „Universul” din 23 septembrie 1940.
[4] „Universul” din 22 septembrie 1940.
[5] A MAE, loc. cit. fila 42.
[6] Â Ibidem.
http://www.atitudini.com/2012/05/atrocitatile-barbare-comise-de-unguri-asupra-romanilor-din-transilvania/
Masacrul de la Ip s-a petrecut la cinci zile de la tragedia similară produsă, în Sălaj, la Treznea, unde 86 de localnici au pierit sub armele armatei hortyste, având o singură vină: aceea de a fi români.
Ceea ce s-a petrecut în acea tragică noapte a fost povestit de puţinii supravieţuitori ai masacrului, mare parte dintre ei fiind, la acea vreme, copii.
Gavril Butcovan, ultimul supravieţuitor al masacrului, rămas în viaţă până în 2010, avea atunci 16 ani. Într-o înregistrare făcută înainte de moartea sa, la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, bătrânul povesteşte, prin prisma propriei sale experienţe, ce s-a întâmplat în acea noapte fatidică în localitatea sălăjeană Ip.
"Era ora 11 noaptea când a intrat compania în sat, iar comandantul Vasvári Zoltán a făcut un scenariu: a dat la doi civili două pistoale şi le-a spus că atunci când vor vedea că se apropie compania să tragă în aer. Aşa au făcut, iar când s-au auzit focurile, comandantul le-a zis soldaţilor: «Atenţie, companie! Valahii trag în voi!»
Compania s-a adăpostit şi s-a culcat la pământ, iar după câteva secunde le-a ordonat soldaţilor să se încoloneze şi să meargă în curtea şcolii, unde erau douăzeci şi ceva de cetăţeni maghiari, în frunte cu preotul reformat şi cu învăţătorul. «Ce se va întâmpla dacă Ardealul va fi dat cândva înapoi României?», l-au întrebat ei pe locotenent. «Veţi primi replica!», le-a spus el. Cetăţenii au spus că nu sunt de acord, aşa că locotenentul a spus «Hai să-i executăm pe toţi!». Cetăţenii s-au ridicat în picioare şi au aplaudat", povestea Gavril Butcovan.
Împărţiţi în mai multe echipe, din care făceau parte şi localnici maghiari care ştiau unde locuiesc românii, soldaţii maghiari şi-au început misiunea de exterminare în jurul orei 3 noaptea. Bătrânul povesteşte cum, în momentul în care au ajuns la casa lor, i-au chemat pe toţi afară. Au rămas în casă doar doi fraţi mai mici, care dormeau într-o cameră separată, şi o surioară de 11 luni, care a rămas în leagăn. I-au aliniat pe toţi în curte şi au început să tragă. Primul a căzut tatăl său.
"După ce ne-au executat pe toţi, ne-au căutat pe fiecare cu lanterna să vadă dacă mai respirăm. Care mai mişca, era împuşcat până nu mai mişca deloc. Când au ajuns la mine, eu eram cu faţa în jos. Unul dintre ei a zis: «Ia veniţi şi mai trageţi nişte gloanţe în ăsta!» Soldatul a venit şi a tras încă cinci gloanţe", povesteşte el.
Şansa lui Gavril Butcovan a fost că gloanţele nu i-au atins zonele vitale ale corpului, dar şi că a avut inspiraţia să rămână în ţărână, nemişcat, până dimineaţa la ora 8.00.
Din familia sa, care număra opt membri, patru au supravieţuit, în mod miraculos, masacrului: el, mama sa şi cei doi fraţi mai mici din cealaltă cameră. Au pierit, însă, în acea noapte, tatăl său, doi fraţi, dar şi surioara de 11 luni, sfârtecată cu baionetele în leagăn.
Micuţa nu a fost cea mai tânără victimă a soldaţilor criminali. Gavril Butcovan povesteşte cum aceştia au scos cu baioneta pruncul încă nenăscut din pântecele unei femei, aflată în chinurile facerii.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/73-ani-masacrul-ip-cum-au-ramas-mintea-supravietuitorilor-atrocitatile-