George-Roncea.ro

La 25 octombrie / 7 noiembrie 1917 are loc lovitura de stat în urma căreia bolşevicii preiau puterea în Rusia.
Puţinii comunişti din România au înţeles că soarta lor era strâns legată de aceea a bolşevicilor ruşi, că singura lor posibilitate de a cuceri puterea era cu ajutorul pe care li-l puteau oferi bolşevicii ruşi, ajutor în schimbul căruia ei erau gata să se subordoneze complet acestora, în dauna celor mai importante interese naţionale. Aceasta i-a plasat, de la început, pe poziţii subversive, antistatale şi antinaţionale, antiromâneşti în ansamblul lor.
Din decembrie 1917, M.Gh. Bujor, membru în Comitetul de acţiune al Partidului Social-Democrat din România, cu sediul la Odesa, îi cere ajutor lui Leon Troţki, la acea dată comisarul poporului pentru Afacerile Externe al Rusiei sovietice, pentru începerea revoluţiei bolşevice în România.
Bujor şi tovarăşii săi înfiinţează un centru de organizare şi propagandă revoluţionară română la Odesa, care a răspândit, cu concursul soldaţilor ruşi, 85.000 de manifeste, din care 15.000 reprezentau chemările lui Lenin şi Troţki la pace. Ajutorul lui Troţki: "Noi considerăm momentul politic şi social intern şi extern foarte favorabil pentru a începe în România lupta finală."
Pentru a-şi întemeia un partid propriu, comuniştii români au avut nevoie expresă de aprobarea Moscovei, fapt pentru care au trimis în Rusia, în toamna lui 1920, o delegaţie alcătuită din Gh. Cristescu, Constantin Popovici, Al. Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvani, Ioan Flueraş şi David Fabian. După discuţii îndelungate şi aprinse cu Zinoviev, Buharin şi chiar cu Lenin, primii patru membri ai delegaţiei au acceptat cele 21 de condiţii necesare pentru afilierea la Comintern, Flueraş fiind trimis înapoi în ţară, deoarece nu corespundea din punct de vedere ideologic, iar Fabian aflându-se într-o vizită prin Rusia Sovietică.
Această acceptare a dus la scindarea Partidului Social-Democrat, în februarie 1921, scindare în urma căreia, la 8 mai al aceluiaşi an, a luat fiinţă Partidul Socialist Comunist ca secţie română a Internaţionalei Comuniste. Pentru că primul Congres al Partidului a fost întrerupt de intervenţia poliţiei, la 12 mai 1921, lucrările sale au fost reluate la Ploieşti, la începutul lunii octombrie a anului 1922. În noaptea de 3 spre 4 octombrie a fost adoptat Statutul Partidului Comunist din România, noua denumire a sa, care se va menţine până în octombrie 1945. Partidul avea 2.000 de membri și a avut o politică trădătoare şi antinaţională.
Primul punct al Statutului prevedea că: "Partidul Comunist din România este o secţiune a Internaţionalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaţionalei căreia îi aparţine". La punctul al doilea se arăta că: "Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaţionalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toţi membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale partidului comunist."
Acceptarea tezelor Cominternului cu privire la dezmembrarea statului român, susţinute public de către comunişti, şi eşecul tratativelor româno-sovietice de la Viena, din martie - aprilie 1924, au condus la trecerea în ilegalitate a partidului la data de 11 aprilie 1924 - până în august 1944.
Răspunsul Uniunii Sovietice nu s-a lăsat aşteptat prea mult, aceasta formând, în vara anului 1924, dincolo de Nistru, o Republică Sovietică Autonomă Moldovenească, iar în septembrie provocând revolta de la Tatar Bunar, sprijinită de comuniştii români, mai ales de cei din Basarabia.
În 12-18 septembrie 1924 au loc evenimentele de la Tatar-Bunar. In județul Ismail își fac apariția bande de teroriști bolșevici care ucid și jefuiesc pe localnici. Primind ajutorul unor localnici de naționalități străine, teroriștii proclamă Republica Sovietică Moldovenească. Armata română intervine și sunt arestate 489 persoane, 9 fiind de naționalitate română. În urma procesului din 24 august 1924 - 2 decembrie 1925 sunt condamnate 85 de persoane, nici una de naționalitate română.
Partidul Comunist din România, total subordonat Rusiei, şi îndeplinind planurile Rusiei bolşevice, a fost condus de ne-români împotriva românilor şi a Statului Român.
Cu exepția primului secretar, românul Gheorghe Cristescu, eliminat în 1924 tocmai sub acuzaţia de naţionalism, toşi ceilalţi secretari generali ai partidului au fost numai străini, şi anume: Elek Köblös, maghiar, între 1924 şi 1928; Vitali Holostenko, ucrainean, între 1928 şi 1931; Alexandru Ştefanski (Gorun), polonez, între 1931 şi 1934; Eugen Iacobovici, evreu, între 1934 şi 1936; Boris Ştefanov, bulgar, între 1936 şi 1940; Miklos Goldberger, evreu, în 1940; şi Ştefan Foriş, evreu ungur, între 1940 şi 1944.
Cei mai de seamă lideri comunişti români ai anilor '20 - '50 au fost recrutaţi ori s-au pus la dispoziţia serviciilor secrete sovietice, remarcându-se după 23 august 1944 în acţiunea de sovietizare a României: Ana Pauker, Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza şi alţii.
_______________

Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej - Eugen Denize, Memoria, Revista gândirii arestate, Nr. 29.