Error
  • JLIB_APPLICATION_ERROR_COMPONENT_NOT_LOADING
  • JLIB_APPLICATION_ERROR_COMPONENT_NOT_LOADING
  • Error loading component: com_content, 1
A+ A A-
23 Feb
Voteaza acest articol
(3 voturi)

Pastila de lectură, azi, Nae Ionescu...

Mică pledoarie pentru lectură/cultură „de dreapta”, că tot e la modă agitația politică pe așa zisul segment de dreapta, deși toți cei ce se pretind de dreapta, la noi, sunt ramuri și crăcuțe ale aceluiași trunchi putregăit, cu poartă emblema apăsată a steluței roșii, steluța tovarășilor Lenin și Troțki (nu că i-ar fi chemat așa, dar așa iși ziceau ei, la derută, cam ca Tismăneanu, numit de părinții săi criminali după patronimicul lui Lenin, ca și Ion Ilici Iliescu).

Progenitura Vechilor Tismăneni, Noul Tismăneanu, cel care se face că plânge (cu lacrimi de crocodil) în jurul stafiei comunismului se află pe post de așa zis director de conștiință în spatele unor grupări ai căror reprezentanți au fost și sunt călare bine de tot pe resursele statului, la butoane, ce tot zic că sunt de dreapta deși semnalizează necontenit pe stânga. Controlul statului prin instrumente culturale nu este o invenție nouă, vine din zorii bolșevismului de la Lukacs, preferatul lui Tismăneanu, la Gramsci, teoreticienii de vârf ai terorismului cultural și a fost o temă principală a Școlii de la Frankfurt, instrument al Moscovei, implantant adânc în societatea occidentală.
Vicecomisar pentru cultură sub regimul roșu bolșevic al lui Bela Kun, în Ungaria anilor 1919, Lukacs, considerat al doilea teoretician marxist de frunte după Marx, a lansat ceea ce avea să devină cunoscut sub numele de „Terorism cultural” – ceea ce însemna desființarea culturii unui neam ocupat pentru ca o nouă cultură marxistă să ia ființă prin distrugerea revoluționară a societății și răsturnarea valorilor sale. Ceva de genul ăsta ni se întâmplă și nouă nu de azi de ieri.
Cultura nu este un panaceu pentru rău, dar măcar ajută la înțelegerea Răului...persecuția creștinilor aruncați leilor în arenele romane, războaiele religioase, inchiziția, revoluția franceză, așa zis iluministă cu accentele sale genocidare, ce a instituționalizat teroarea și represiunea, cruzimea și infamia dusă la paroxism, continuată de lagărele de exterminare – ale naziștilor lui Hitler (și ei cu pretenții de iluminați) și ale aliatului său Stalin (tot un „iluminat” și ăsta), și ale rudelor ideologice ale bolșevismului din Cambodgia, Vietnam, China, Coreea, masacrele din Liban, terorismul islamic, bombardarea Iugoslaviei, nimicirea Irakului și a întregii zone arabe, crimele jihadiștilor din Kosovo, bombardarea civililor din Gaza, atacurile barbare asupra creștinilor săvârșite de noul front islamic, războiul fratricid din Ucraina – cam toate aceste manifestări criminale, sângeroase, ce distrug odată cu oamenii și cultura și urmele istorice ale viețuirii lor, au la origine niște ideologi, filozofi, imami, rabini, profesori, academicieni, geopoliticieni, politologi și gânditori care n-au ucis direct dar care se află la originea unora dintre valurilor de crimă și nenorociri ce se abat asupra omenirii, periodic, în numele unor utopii mincinoase.
Bazele teoretice, științifice, ideologice, ale masacrelor sunt puse la punct de această categorie de „gânditori” și cărturari ai crimei instituționalizate infuzați de radicalism dogmatic – iar politicienii cuprinși de delirul dogmatic preluat prin contagiune de la "savanții crimei" conferă la rândul lor armatelor și „poporului” primitiv, mortifiat intelectual, calificarea și legitimitatea crimei în masă, hipnotizând masele cu obsesii mesianice. PR-ul artistico-lozincard este asigurat de artiști ai sucirii minților, cu lozinci de pace, dreptate, progres, fraternitate, să fie bine să nu fie rău, o amalgamare de sloganuri fără nicio aplicație reală, la mega mișto pentru tămpiți.
După care începe să curgă sângele. Nu armele ucid, ci oamenii, este adevărat, dar cu suportul unei culturi din ce în ce mai disprețuitoare față de viață, ce exacerbează primatul violenței, al dreptului forței și mai ales sfidează legile și morala creștină. Este o spirală abruptă a creșterii recursului la ură și crimă pe măsura decreștinării lumii.
Recursul la violență, la teroare, a fost principala marcă a diabolicului experiment bolșevic, ce a produs sute de milioane de victime.
Lenin și Troțki, întemeietorul Armatei Roșii, Leiba Bronstein pe numele său adevărat, venit din Brooklin să distrugă Rusia, au absolutizat teroarea dictaturii proletariatului, ucigând pentru început clerul și aristocrația, desființând icoanele, bisericile, orice formă de cult creștinesc și inventând un nou cult, al lumpen proletariatului, coordonat exclusiv de „pastori” evrei, cu uniforme CEKA-NKVD-KGB ce au inaugurat o para-religie pe dos. O o armată întreagă de servicii secrete, agenți și colaboratori avea ca sarcină primară impunerea purismului ideologic, prin exterminare desigur. Lui Lenin i s-a propus de către un kamarad evreu să denumeacă mai în clar instituția Comisariatului Poporului în “Comisariatul Poporului pentru exterminări”, Lenin a fost de acord dar a zis “că nu ne putem permite acest lucru din rațiuni propagandistice”.
Astăzi, deși Lenin este mumie, alte mijloace propagandistice faraonice sunt puse la dispoziția unui curent de tip bolșevic mai viu ca oricând, ce se trage tot din „iluminismul” de tip bolșevic, un curent așa zis modernist, anti creștin visceral dar și anticultural în toate formele sale – probabil deoarece la rădăcina termenului cultură se află cuvântul Cult.
Sintagma românească – “om cultivat”, are trimitere la sensul intițial din latină a termenului cultură, - ce semnifică „munca câmpului”. Un om necultivat este un om al carențelor, lipsit de igiena minții, inadecvat social, fără disciplina muncii, a cultivării. La greci echivalentul termenului latin cultură este "paidéia", ce se referă la formație/educație. Prin cultură, omul se valorifică, devine cultivat, germinează idei, creează, inovează își schimbă fizionomia, se îmbunătățește, capătă fundamente. Acum, așa zisul modernism, produce în loc de cultivare – deșertificare. Generații întregi sunt dezarmate spiritual. Destinul creator al omului în lume, de substanță cosmică este obnubilat sistematic, așa zisul curent iluminist/modernist/stângist bolșevisant a dus astăzi la forme din ce în ce mai întunecate de viețuire, a impus o aculturație catastrofală, o degenerescență grotească apropiată de bestialitate.
În cazul României – conform ultimelor eurobarometre și studii statistice, aculturația și cretinismul a atins cote de vârf, românii fiind în topul analfabetismului la nivel european, depășind până și Bulgaria.
Și asta deși România a avut totuși generații de vârf cu notorietate europeană, cândva. Școala de gândire românească a avut iluștri reprezentanți, în perioada interbelică, trecuți la index de către regimul comunist. La un sfert de secol de la aparenta înlăturare a comuniștilor constatăm că analfabetismul a devenit o problemă națională și europeană de altfel.
Valorile generației interbelice, și nu numai, cam toată seria de valorilor româneşti sunt trecute la index de komisarii bolșevici și sunt demonizate de Centrala neokominternistă de la GDS, cu influență majoră în așa zisul câmp cultural, controlând edituri și publicații – 22, Dilema, România literară și multe altele, ce se alimentează din banii cetățenilor români, cu susținerea directă a Statului, la rândul său controlat de o ceată vădit anticulturală și vădit antirmânească.
Mihai Eminescu, Nichifor Crainic, Petre Ţuţea, Radu Gyr, Mircea Eliade, Nicolae Paulescu, Octavian Goga, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, au fost țintele predilecte ale noilor komisari, sub diriguirea atentă a lui Andrei Pleșu, Liiceanu, Manolescu, Tismăneanu și Ion Iliescu (Ilici mergea până acolo încât îl suna personal pe rectorul Universității București pentru a-i cere înlăturarea vreunui nume neconvenabil din punct de vedere bolșevic din sumarul revistei Universității - de exemplu Brăileanu).
Probabil cel mai atacat de către haita neokommie este Nae Ionescu, considerat un lider al generației interbelice, pe bună dreptate, cu o activitate publicistică bogată și un rol implicit în plan politic. Nae Ionescu a avut o viață complicată, este considerat un personaj controversat, dar trebuie citit – cu atât mai mult cu cât „citirea” sa a fost interzisă și de regimul Antonescu și de regimul comunist. Nae Ionescu a fost arestat în noaptea de 6‐7 mai 1938, internat în lagăr, eliberat, rearestat şi iarăşi eliberat, într‐o stare extrem de gravă a bolii de inimă ce‐i va provoca moartea la 15 martie 1940. S-au bucurat mulți de moartea sa și planează suspiciunea otrăvirii de regimul Lupeascăi, evreica agentă a NKVD ce conducea țara din spatele lui Carol al II-lea.
În 1941 se înfiinţează "Comitetul pentru tipărirea operei lui Nae Ionescu", coordonat de Octav Onicescu, care va edita patru dintre cursurile "Profesorului": Istoria logicei (1941), Metafizica I, 1942, Logica, 1943 şi Metafizica II, 1944. Această activitate va luat sfârşit în urma ordinului mareşalului Ion Antonescu, un “cultural”…În regimul comunist Nae Ionescu a fost complet interzis.
Acum, datorită online-ului se găsesc cam de toate, printre altele și scrierile lui Nae Ionescu, diabolizat astăzi cu vehemență desființatoare de către comilitonii lui Tismăneanu. Un text cu deosebire interesesant, datorită contextului în care a fost scris, în prag de război mondial, cum se pare că ne aflăm (și) astăzi, merită, în opinia mea, o lectură măcar, ce ar fi bine de urmat și de niște căutari mai avansate, pentru înțelegerea sa.

Despre evrei și drama lor, ce imprimă tragism întregii lumi
„ Evreii sunt poporul ales. Despre aceasta, conform credinţei lor, nu trebuie să depună mărturie doar evreii, ci şi creştinii. Sunt poporul ales pentru că au fost primii cu care Dumnezeu şi-a luat un angajament fată de oameni, situaţie de care evreii sunt perfect conştienţi. Ca popor ales, înseamnă fără îndoială că li s-a rezervat o anumită funcţie; cu alte cuvinte, evreii nu au fost aleşi din cauza unui anumit lucru, ci în vederea unui anumit lucru, dacă nu cumva pentru un scop bine determinat. Pe de altă parte, pentru a-şi putea îndeplini misiunea, evreii trebuie în mod necesar să se menţină ca popor ales, lucru pe care l-au înţeles foarte bine. Aşa se explică faptul că, încă de la începutul istoriei lor, se poate remarca uşor tendinţa lor deliberată de a evita orice contact cu cei de altă credinţă. În ţara lor şi oriunde în lume au trăit întotdeauna în comunităţi închise şi izolate cu stricteţe. Conştiinţa superiorităţii credinţei lor şi ideea pe care o aveau despre ei înşişi ca popor ales le stimulau orgoliul imens care, chiar şi în zilele noastre, după atâtea nenorociri şi suferinţe, este la fel de intact ca în epocile măreţiei evreieşti. Desigur, evreii au fost mereu un corp străin printre popoarele în sânul cărora au trăit şi, întrucât diferenţa dă naştere urii, ei bine, au fost serviţi! Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem cu toţii că acest proces de diferenţiere, de singularizare şi de izolare, împins astăzi atât de departe încât nu mai e cu putinţă nici o legătură durabilă între evrei şi celelalte popoare, a fost întreprins de evreii înşişi.
Vechiul Testament este o lege pe care o recunoaştem şi noi, deci ar trebui să avem ceva în comun cu evreii. Cu toate acestea, nu se întâmplă deloc astfel. De fapt, fondul ethosului iudaic este constituit mai de grabă de comentariul Vechiului Testament. Talmudul a înlocuit Tora, chiar dacă acest fapt nu s-a petrecut dintr-o dată, ci printr-un proces îndelungat. Deci, descendenţii fariseilor au avut de luptat până în sec. al XIV-lea pentru a face să prevaleze exclusivismul evreiesc, care postulează că poporul ales trebuie să evite orice contact cu celelalte popoare – fie ei persani sau romani, greci sau egipteni, arabi sau creştini. În acel moment, însă, succesul rabinilor era total şi incontestabil, iar prăpastia dintre evrei şi celelalte popoare era absolută. Atunci când cineva vă îndepărtează cu dispreţul său, pentru că vă consideră inferior şi nedemn, nimic nu e mai normal ca al considera, la rândul vostru, ca duşman sau, în orice caz, ca posesor al unei naturi complet diferite. Aşa se face că separarea indusă de evrei a fost apoi mărită de celelalte popoare, cu atât mai mult cu cât un caz concret pusese gaz pe foc. Cu siguranţă, evreii sunt mistici, dar sunt în aceeaşi măsură – după cum o dovedeşte Kabbala – adepţi ai raţionalismului. Cu toate acestea, se dovedeşte că talmudistul şi zaraful care cântăreşte aurul şi dă bani cu împrumut nu sunt decât una şi aceeaşi persoană. Aceasta este calitatea care le-a permis să se strecoare în anturajul regilor şi al conducătorilor popoarelor, cărora le-au făcut adesea servicii importante. Dar, în ciuda tuturor nenorocirilor care s-au abătut asupra lor, evreii nu au înţeles niciodată, că, de fapt, cea mai mare nenorocire este de a-i servi pe prinţii acestei lumi în schimbul unei recompense.
Privilegii, întotdeauna mai multe privilegii, acesta este singurul lucru pe care îl pot oferii prinţii în schimbul serviciilor primite. De fapt privilegiile evreilor pot ajunge de invidiat... Am văzut ce s-a întâmplat la Alexandria în antichitate sau mai târziu în Spania, unde privilegiile erau atât de însemnate, încât mulţi oameni au trecut la iudaism numai pentru a se bucura de avantajele imense. Mai devreme sau mai târziu izbucneşte criza, iar atunci se dezlănţuie toate resentimentele împotriva acestor privilegiaţi lipsiţi de ruşine. Ori, dacă uneori prinţii acordă privilegii, nu înseamnă că îi vor apăra pe cei care devin obiectul urii publice. Evreii s-au bucurat de privilegii enorme peste tot, dar soarta a făcut ca însăşi aceste privilegii să-i izoleze încă şi mai mult. Revoltă împotriva evreilor va fi amorsată de opinia publică, dar, de fapt, ea nu este decât o consecinţă a sciziunii rabinice. Fără îndoială, evreii sunt poporul ales. Dar ales cu ce scop? Dacă ne-am lua după ei, au fost aleşi pentru a deveni stăpânii lumii, şi astfel nu am mai putea purta nici o discuţie. Atunci ar fi mai bine să punem problema altfel, căci e dificil de definit în ce constă stăpânirea lumii. Când se va produce, potrivit evreilor înşişi, constituirea Imperiului lor Mondial? Momentul acesta va fi marcat de apariţia lui Mesia. Astfel putem conchide că evreii sunt poporul ales, întrucât Dumnezeu a hotărât ca Mesia să provină din rândurile lor. Aici suntem cu toţii de acord, evrei şi creştini deopotrivă, dar tot de aici porneşte şi controversă. De fapt, pentru creştini Mesia a venit deja, prin încarnarea Logos-ului în Iisus Christos. Evreii au fost cu adevărat poporul ales, anume ales pentru Încarnarea lui Dumnezeu.
De îndată ce acest fapt s-a produs, de îndată ce şi-au îndeplinit misiunea, evreii au încetat să mai fie poporul ales. Evreii pot ori să recunoască faptul că Mesia a venit deja prin Încarnarea christică şi deci din acel moment încetează să se mai considere poporul ales, ori contestă autenticitatea lui Christos - Mesia şi atunci îşi refuză chiar condiţia de popor ales, deci calitatea de instrument ales de Dumnzeu pentru salvarea lumii – caz în care nu ar păcătui numai fată de misiunea lor, ci şi fată de Dumnzeu însuşi.
Evreii repetă fără încetare că Iisus Christos, atât timp cât se pretinde Fiul lui Dumnzeu şi al lui Mesia, nu este decât un impostor. Mesia nu a sosit încă, socotesc evreii, el va veni pe un cal alb, şi în momentul acela se va constitui imperiul Israelului, care va stăpâni peste întreaga lume. Cele două poziţii sunt ireductibile. Poziţia evreilor este limpede. Ei sunt poporul ales; în consecinţă, atunci când va veni Mesia, pământul întreg va intra în posesia lor. Numai că unul dintre fii lui Israel s-a prezentat deja drept Mesia. Este adevărat, evreii l-au considerat întotdeauna un impostor, dar aceasta nu a împiedicat un mare număr de popoare să-l recunoască drept Fiul lui Dumnezeu. Acest Mesia, şi nimeni altcineva, a creat pentru aceste popoare (în sânul cărora trăiesc şi numeroşi evrei) o nouă concepţie asupra lumii şi o nouă structură spirituală, valori noi pe o scară nouă a valorilor. Blestemat pentru Israel, Mesia a creat pentru aceste popoare ordinea creştină a lumii.
De aici începe dificultatea majoră. Evreii trăiesc în mijlocul lumii creştine, dar ce lege respectă ei? Oare se supun legilor lui Iisus Christos, respectă atmosfera şi condiţiile creştine? Dacă ar fi aşa, atunci ar fi renunţat la legile lor, ar fi încetat să se considere poporul ales; mai mult, ar fi încetat să fie evrei. Or, nimic de felul acesta nu s-a întâmplat. Evreii continuă să fie evrei. Cu alte cuvinte, şi-au stabilit o ordine particulară în sânul altor popoare, o ordine contrară, în special, ordinii creştine pe care o consideră opera unui impostor. Rezultă de aici că, respectându-şi legea iudaică, evreii trebuie în mod necesar să saboteze ordinea şi valorile creştine. Nu e vorba numai de o problemă religioasă, deşi este uşor de văzut că necazurile şi suferinţele evreilor sunt mai adânci şi mai frecvente în perioadele şi în regiunile în care oamenii aderă la creştinism într-un mod mai categoric, în timp ce sunt cu mult mai mici în ţările protestante, cu o religiozitate formală. În fapt, cel puţin în câteva aspecte, protestantismul este forma cea mai puţin creştină a creştinismului şi cea mai apropiată de structura iudaică. Ceea ce dorim să spunem este că iudaismul şi creştinismul depăşesc planul strict religios în măsura în care constituie în acelaşi timp principii formatoare ale vieţii sociale.
Există o ordine iudaică şi alta creştină a lumii. Existenţa paralelă a valorilor creştine şi a valorilor iudaice este un fapt incontestabil. Fie că este vorba de organizarea politică a unei naţiuni, de producţia şi circulaţia bunurilor materiale sau de sensul general pe care îl conferim existenţei, aceste valori există şi nu le putem pune la îndoială. Oricare ar fi domeniul pe care l-am lua în discuţie, evreii şi creştinii sunt separaţi printr-o incompatibilitate organică, iar aceasta are un caracter categoric, total, definitiv. Pe baza acestei incompatibilităţi îi consideră creştinii pe evrei un pericol pentru ordinea lăsată de Iisus Christos.
Creştinismul şi iudaismul sunt două lumi complet străine una fată de cealaltă; între ele nu este cu putinţă nici un fel de fuziune. Conflictul este atât de intens, încât pacea nu se va instaura decât la dispariţia unuia dintre ei. Evreii suferă deoarece, din clipa în care au refuzat să-l recunoască pe Christos drept Mesia, pentru a se cramponă de prerogativa de popor ales, şi-au asumat misiunea de a distruge valorile creştine. Dacă poporul lui Israel suferă, e şi din cauză că, după ce l-au dat pe Christos lumii, au refuzat să-l recunoască: l-au văzut, dar nu l-au crezut. Acest lucru nu ar fi fost poate atât de grav dacă alte popoare nu l-ar fi crezut. Ei bine, noi facem parte dintre cei care l-au crezut! Prin sionism, evreii au crezut că au găsit calea de a înşela destinul. Ierusalimul continuă să fie polul magnetic al iudaismului, dar mai mult din punctul de vedere al unui iudaism mistic.
Căci urarea nostalgică „la anul la Ierusalim” nu este legată de nimic concret, ci corespunde unuia dintre acele mituri despre care vorbea Sorel, mituri care se sprijină pe evenimente care nu au avut loc niciodată, dar care polarizează, cu toate acestea, atenţia generală obligându-i pe oameni să-şi conducă viaţa ăn vederea acestor evenimente, ca şi cum ele ar trebui să se producă în mod necesar. Fără îndoială, pentru evrei întoarcerea la Ierusalim este o realitate incontestabilă, poate cea mai puternică dintre toate manifestările iudaice. Această certitudine mistică – potrivit căreia poporul lui Israel se va regăsi la poalele Templului - este atât de puternic înrădăcinată în sufletul evreiesc, încât toată viaţa în diaspora le va părea tuturor evreilor ceva trecător, dacă nu chiar o ficţiune. În fapt, dacă evreii au temple şi consilii religioase peste tot în lume, nu e mai puţin adevărat că Ierusalimul rămâne singurul lor loc de rugăciune şi jertfă, sediul adevăratului lor templu, fată de care templele din diaspora nu sunt decât nişte înlocuitori palizi.
Spiritul Israelului este legat de conceptele originale ale propriilor sale dorinţe şi nenorociri mai mult decât de realitate, care se destramă asemenea transparentei unei iluzii pentru a fi apoi reconstruită la nivelul ficţiunii pure. Înţelegem acum cât de mult se îndepărtează de ideea sionistă a lui Theodore Herzl realitatea iudaică contemporană. În mod sigur, dacă cineva ar reuşi să adune la un loc toţi evreii din lume şi să-i constituie politic într-un stat Israel, atunci problema necazului evreilor ar fi profund modificată, dacă nu chiar rezolvată pe deplin. Cum s-ar putea ajunge la constituirea unui stat evreu? Întrebarea merită să fie pusă întrucât evreii au avut în multe ocazii propriul lor stat. Ar fi destul de bizar să credem că evreii l-au aşteptat pe Theodore Herzl pentru a descoperi ideea statului iudaic.
Regula generală cere ca fiecare popor să aspire în mod natural şi ne-deliberat la viaţa de stat, aşa cum o sugerează imaginea moleculelor dintr-o soluţie suprasaturată, pe punctul de a se cristaliza. Exact acest lucru nu l-am putut descoperi la evrei. Chiar din contră, de fiecare dată când au avut un stat grija lor permanentă a fost de a-l distruge. Încercarea de a fixa un termen vieţii lor în diaspora ar fi o nebunie, căci exact pe această viaţă se sprijină starea naturală a evreului.
Ce căuta deci Theodor Herzl, ce doreşte sionismul? Vor ei să-i smulgă Ierusalimului aura să mistică şi caracterul mitologic pentru a transforma acest oraş într-o capitală modernă, cu ministere şi o poliţie a tot puternice? Este posibil. Numai că aceasta va fi o efemeră experientă în plus, ca toate instituţiile iudaice de până acum; pe de altă parte, o cetate o Ierusalimului concretă i-ar face pe evrei să-şi piardă credinţa lor comună, fundamentul vieţii lor de până acum.
Sionismul ar fi rezultatul matematic al distrugerii mitului Ierusalimului. Sionismul va consacra sinuciderea neamului lui Israel?
S-ar putea să fie chiar aşa.
Dacă evreii suferă, suferă pentru că sunt evrei. Vor înceta să mai fie evrei în ziua în care nu vor mai suferi şi nu vor putea scăpa de suferinţa decât atunci când nu vor mai fi evrei. Iată o teribilă fatalitate împotriva căreia nu este nimic de făcut: Israel va agoniza până la sfârşitul lumii! Tu, Iosif Hechter, eşti bolnav, tu nu mai îţi găseşti locul în propria piele. Eşti bolnav chiar în substanţa ta; nu poţi să nu suferi; suferinţa ta nu are ieşire. Să fii totuşi sigur, Iosif Hechter, că toată lumea suferă.
Noi creştinii, suferim şi noi, dar pentru noi există o scăpare: mântuirea, reînvierea. şi tu speri: speri că va veni Mesia cel îndelung aşteptat, Mesia pe calul său alb, împlinirea regatului lui Israel pe pământ. Încă mai speri, tu, Iosif Hechter. Continuă să speri, este tot ceea ce ţi-a rămas! Cât despre mine, eu nu te pot ajuta în nici un fel, căci sunt convins că acel Mesia pe care îl aştepţi nu va veni niciodată. Mesia a venit deja, dar tu nu l-ai recunoscut. Doar atât ţi se ceruse în schimbul bunătăţii pe care ţi-o arătase Dumnezeu: ţi se ceruse să veghezi, iar tu n-ai făcut-o. Dar poate ai fost orbit, trufia fiindu-ţi ca un grăunte de nisip în ochi. Nu simţi, Iosif Hechter, frigul şi tenebrele care te înconjoară din toate părţile?”
____________________
Textul întreg se găsește aici, de pe Scribd a fost șters de vreun binevoitor:

http://roncea.ro/2011/02/21/nae-ionescu-de-ce-sufera-iuda-cain-tismaneanu-tu-nu-simti-ca-te-cuprinde-frigul-si-intunericul/

Scrieun comentariu

Se poate introduce HTML

(c) 2012 roncea.net & George Roncea. Toate drepturile rezervate.