A+ A A-
02 Sep
Voteaza acest articol
(2 voturi)

Lucia, femeia iubirii totale - străluminarea unui zâmbet etern

Despre iubire și adevăr, despre doamna Lucia…soția unui poet minunat, iubit în veșnicie - povestea eroului Ion Soreanu-Şiugariu - și a asasinilor memoriei sale - un caz simplu de profanare en passant…

Cumva simbolic, ca tot ce se întâmplă în jurul nostru, mai mult sau mai puțin la vedere, s-a purtat recent (încă) o luptă, ce pleacă de la un pod și un poet.
Podul e pe pământ, Poetul în Cer - pontifex in aeternum
.
Podul semnifică un interval de trecere, este puntea dintre maluri dar și dintre Cer și pământ. Simbolic vorbind, apărătorii podurilor erau chiar împăraţii romani ce purtau numele de “pontifex maximus”. Suveranul Pontif, adică Papa de la Roma însuși, poartă un nume ce înseamnă constructor de poduri. Pontiful este, în acelaşi timp, constructor dar şi “podul” însuşi, ca mediator între Cer şi pământ.
Podul care ne interesează pe noi acum este cumva tot un fel de mediator între jertfa unuia din Cer și abjecția satanică a unora de pe pământ, pământul de sub Palatul Victoria unde sălășluiesc dracii guvernamentali.
Podul cu pricina este strâns legat pe veci, ad aeternum, de un Poet, care este desigur în Cer, dar tema legată de numele său este mundană și pleacă chiar de la podul acela de pe pământ, în fapt, din Slovacia, departe de România, unde cândva, în numele României, purtând uniforma militară, poetul și-a dat viața.
S-a întâmplat în urmă cu vreo 70 de ani, la 1 februarie 1945.
Era un ger cumplit când a murit poetul.
Ion Soreanu-Şiugariu, a plecat de lîngă soţia sa, cu care abia se căsătorise și s-a jertfit, pe cîmpul de luptă, la numai 31 de ani. Apucase să scrie, dar asta nu mai conta, pentru el a contat mai mult să meargă la luptă, nu să scrie cuvinte.
A murit apărând podul acela din Slovacia, dar cum faptele bune nu rămân nepedepsite, a venit timpul ca Statul român să-i administreze o flegmă peste mormânt. Statul român de astăzi i-a refuzat dreptul la memorie poetului, căruia autoritățile din Slovacia, unde se afla podul pentru care a murit ostașul-poet, vroiau, recent, să-i cinstească memoria.
MAE, printr-un funcționar, a înștiințat funcționarii din Slovacia că poetul nu e bine văzut astăzi, e nomina odiosa, și că nu merită pomenită jertfa sa. Funcționarii Statului român, de la MAE mai exact, condus de (încă) un evreu, relativ conspirat, au stabilit că poetul român mort avea simpatii neconvenabile altor funcționari ai Statului român, respectiv unui ungur, Alexandru Florian, conspirat ca evreu, din subordinea unui albanez, Victor Ponta, conspirat ca oltean, cică.
Ungurul se pretinde evreu deși nu este, dar în acest mod a obținut un job de secretar de stat, și mai este cunoscut și pentru aderența sa entuziastă, încă din tinerețe, față de regimul criminal comunist, condamnat oficial de același Stat român, relativ recent, ca urmare a unui Raport al unui alt pretins evreu, Tismăneanu, fost instructor de cadre al regimului comunist criminal, ce a prins jobul de condamnator Șef, gen Gauleiter, tot prin fraudă, ca și ungurul Florian, pseudo evreu cum e și fratele său conspirat, Radu Ioanid.
Jobul de condamnator de serviciu a fost preluat de ungurul Florian, aciuit pe lângă Guvernul României, țară pe care o urăște, deși românii îi plătesc salariul gras de funcționar guvernamental.
Super Condamnatorul Tismăneanu, bine plătit și el, a condamnat Regimul criminal comunist pe care l-a slujit entuziast Florian, ajuns și el acum, așa criminal cum era, tot în postură de condamnator Gauleiter. Ucazul său a avut prevalență în cazul cu Podul și Poetul, astfel că MAE a anunțat public că ostașul mort este pe o Listă neagră condamnabilistică deoarece s-au evidenţiat „existenţa unor informaţii care indică simpatiile politice legionare ale poetului Ion Şiugariu”.
Simpatii care ar anula titlul de erou pe care de drept îl merita poetul.
O altă instituție a Statului român, MApN, după o îndelungată (și relevantă) tăcere, când totul s-a terminat, a anunțat zilele trecute, ca urmare a unei solicitări exprese a fratelui meu, că poetul ”Ioan Soreanu, din Regimentul 27 Infanterie, se află în baza de date a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor”.
Adică, dacă se află în baza de date a eroilor, este, logic, erou, chiar dacă MAE și amploaiatul lui Ponta, ungurul Florian, nu-l consideră demn de titlul de erou român. Pentru a sublinia preocuparea intensă indelebilă și post factum a instituției militare, MApN mai anunță că ”o delegaţie a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor va efectua o misune de documentare şi inspecţie la Cimitirul de onoare al eroilor români din Zvolen, Republica Slovacă” - unde se află rămășițele poetului.
Ce va inspecta acolo Oficiul, în vizită de lucru, nu se știe, poate candela de pe mormântul poetului. Candelă are, probabil, dar nu și recunoașterea jertfei sale, din motiv de simpatii, decelate via MAE pe mâna Institutului Ponta&Florian.
Decontul deplasării la mormântul poetului va fi acoperit de bugetul MApN, iar inspectorii pomposului Oficiu Naţional pentru Cultul Eroilor vor mai bifa încă o ”realizare” de excepție, aflarea în treabă pe lângă mormintele unor eroi neasumați, ce au murit în uniforma pe care cadrele de la Oficiu o poartă la mișto, că niciun inspector n-a făcut războiul. Desigur inspectorii ar putea avea și alte misiuni - poate nu doar poetul de pe pod avea simpatii. Cine știe ce simpatii ar putea afla inspectorii dacă ar asculta atent cu urechea lipită de morminte...
Cam ce rămâne din toată povestea asta sinistră, indicator al gradului de corupere a instituțiilor Statului de către o haită de slujitori ai fostului Regim criminal comunist, condamnat, dar bine înfipt, prin așa zișii condamnatori, pe aceleași poziții?
Rămâne (doar) mesajul mărturie al soției Poetului.
După atâția și atâția ani, singura probă de bun simț, loialitate și asumare a jertfei aparține femeii care i-a fost alături Poetului, ea este salvatoarea memoriei lui Ion Soreanu-Şiugariu...ea și numai ea...
N-am mai văzut de când sunt un inventar al fărădelegilor slujbașilor și inspectorilor și condamnatorilor de serviciu, un Rechizitoriu mai dramatic și totodată o mai tristă evocare a Răului căruia i-a căzut pradă România noastră, care a fost...
- ”unde este Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, a cărui existenţă este strict legată de eroi ca soţul meu ?”
- “Unde este Ministerul Apărării Naţionale, al cărui ostaş a fost soţul meu, până la moarte. Dacă nu sunt în stare să-i apere pe eroii…morţi, pe cine vor reuşi să apere?”
Întrebări fără răspuns.
La 96 de ani soția Poetului își apără omul. În șapte decenii de absență nu l-a uitat nicio secundă.
- ”soţul meu – al cărui nume, după cum vedeţi, îl port cu mândrie şi după 70 de ani de la sacrificiul său suprem – a fost condamnat la moarte post- mortem”
Poetul a fost condamnat cu promptitudine de condamnatorii de serviciu ai instituțiilor Statului.
Rușinea să cadă asupra lor în eternitate.
Până la moarte, scutul memoriei lui Ion Soreanu-Şiugariu este soția sa.
Ea și numai ea și-a ridicat glasul în apărare iubitului ei soț.
Dacă ar fi loc de lacrimi șiroaie, mesajul ei adresat românilor care mai sunt ar trebui să ne inunde. Statul trădător servește inamicilor eroilor României. Între eroii din Cer și noi, nevrednicii, cei de pe pământ, se află un pod de legătură – Memoria, doar atât.
Apărând Memoria apărăm jertfa lor.
Povestea Poetului arată că Instituțiile Statului, toate, aparțin inamicilor, sunt dirijate de condamnatorii de serviciu, a către cei care încearcă anularea memoriei și uciderea, încă odată, postmortem, a eroilor României.

.
„Dragi români, Vreau în primul rând să vă mulţumesc pentru că, deşi eu sunt departe si Dvs aveţi atâtea probleme, v-aţi solidarizat atât de mulţi întru apărarea memoriei soţului meu, poetul erou-martir Ion Soreanu Şiugariu, căzut pe câmpul de luptă anti-hitlerist, în Munţii Tatra, în urmă cu 70 de ani şi considerat acum “fascist” chiar de către cei care ar fi trebuit să-i omagieze jertfa: autorităţile statului român “post-revoluţionar”.

Mulţumesc în primul rând gazetarilor, ca cei de la Cotidianul, care v-au împărtăşit din durerile şi umilinţa pe care sunt silită să le îndur, acum, la cei 96 de ani ai mei, când văd că ţara pentru care soţul meu s-a jertfit este îndoită de a-i mai conferi numele podului din Brezno după ce ţara pentru care a jurat credinţă până la moarte îi batjocoreşte memoria prin reprezentanţii săi nevolnici. Înţeleg astăzi că soţul meu – al cărui nume, după cum vedeţi, îl port cu mândrie şi după 70 de ani de la sacrificiul său suprem – a fost condamnat la moarte post- mortem, de data asta civilă, de un oarecare postator de pe aşa-zisa enciclopedie- online Wikipedia şi de un oarecare institut mai mult privat decât public.
Institut care se răfuieşte cu mari români ca Mircea Vulcănescu şi Nichifor Crainic, Petre Ţuţea şi Ion Gavrilă Ogoranu, şi care este solicitat acum chiar de către cei care l-au dezonorat deja, recte Ministerul Afacerilor Externe, să-şi dea cu părerea despre soţul meu: a fost sau nu a fost legionar? Soţul meu a fost înainte de toate român. Da, a fost naţionalist, din moment ce a condus Asociaţia Studenţilor Refugiaţi din Ardealul ocupat. Transilvanie română în care el trebuia să intre cu paşaportul pentru a-si vizita părinţii, pentru ca în cele din urmă “aliaţii” hothyişti, criminali de evrei şi români deopotrivă, să-i interzică şi acest drept. Constat cu tulburare că după ce a fost vânat de horthyişti, după şapte decenii soţul meu este vânat de urmaşii lor. Căci un român nu o să vâneze niciodată un român, iar dacă se va găsi vreunul să facă aşa ceva acela nu se va mai numi român. În schimb, din câte aud şi citesc, criminali unguri de evrei şi de români sunt omagiaţi şi cu străzi şi cu statui în România de azi.
Unui român, luptător pe frontul anti-hitlerist, îi este interzisă, în schimb, cuvenita omagiere. Cine poate să aibă interes să-i ştirbească memoria soţului meu şi să o maculeze mincinos şi chiar ticălos, inclusiv în afara ţării, oferind lumii imaginea unui stat bolnav, cu grave dereglări, de ordin patologic-instituţional, dacă a ajuns să-şi conteste la nivel internaţional până şi eroii?
Ce va mai urma? Să fie dezgropaţi eroii Armatei Române căzuţi la Stalingrad pentru a fi împuşcaţi a doua oară în curtea Institutului Elie Wiesel, cum spunea un ziarist, pentru că au luptat pentru dezrobirea Basarabiei sub “criminalul” Antonescu? Dar cine l-a făcut “criminal de război”? Nu cumva URSS? Dar mai există URSS? Cine ştie?
Pentru unii, probabil că da.
Eu cred că trebuie să ne aşteptăm la orice, dacă un erou ca soţul meu, decorat de Regele Mihai cu Coroana României cu spade în gradul de Cavaler şi cu panglică de Virtute Militară a ajuns să fie scos din raclă şi profanat în piaţa publică de devoratorii de cadavre ai “post-comunismului”, corbii noilor regimuri. Corbii… Dacă memoria nu mă înşeală, aşa se numeau şi nişte dosare de prin ’89 – ’90. Mă mir că Regele Mihai nu e el însuşi arestat în baza Legii lui Elie Wiesel.
Nu a stat la masa cu “criminalul”? Chiar dacă l-a trădat, nu a stat înainte la masă şi cu legionarii iar apoi şi cu comuniştii? Nu sub el s-au dat legi antisemite şi nu sub el au fost arestate, apoi, elitele ţării, şi judecate ca la abator de “Tribunalele Poporului”?
Să fie arestat!
Domnul Ponta, şeful direct al domnului Florian de la Institutul cu pricina, ce părere are: să fie sau să nu fie arestat Regele Mihai? Este, desigur, o ironie. Istoria trebuie să judece, nu noi să judecăm Istoria. Soţul meu nu a fost legionar. Dar dacă ar fi fost, ca milioane de alţi tineri români – dintre care mulţi au murit pe front, iar alţii prin munţi şi închisori -, atâta timp cât nu ar fi fost condamnat pentru nici o faptă reprobabilă cum ar fi putut fi condamnat peste 70 de ani, fără putinţa de a se mai apăra, sub acuza de “duşman al poporului – bandit legionar”? Condamnare în masă au mai făcut-o doar naziştii cu evreii şi bolşevicii cu naţiunile pe care le-au subjugat.
S-au reînfiinţat lagărele naziste şi “Tribunalele Poporului”? “Eram obsedaţi de ideea unei afirmări europene a culturii româneşti“ scria Vintilă Horia despre soţul meu şi generaţia sa de la “Gandirea” lui Nichifor Crainic. Acesta să fie “extremismul” lui, “afirmarea europeană a culturii româneşti”? â În urmă cu 46 de ani, Zaharia Stancu îi scria soacrei mele, blânda ţărancă româncă Floarea Şugar, care-şi donase casa pentru a o transforma în Muzeu al comunităţii, pentru fiul său. În calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, Zaharia Stancu îşi exprima „înalta preţuire” faţă de “jertfa poetului Ion Şiugariu, căzut eroic pe frontul antifascist” afirmând că „mama care a dat naştere şi a crescut un asemenea fiu, dăruit ţării până în ultima sa clipă de viaţă, împarte cu fiul-erou gloria şi recunoştinţa ce li se cuvine deopotrivă”.
Iată că “gloria şi recunoştinţa” ce i se cuvin poetului erou-martir Ion Şiugariu sunt întinate azi în mod voit provocator şi profanator. Văzută de departe, această situaţie defăimătoare pentru întreaga României pare să fie cusută cu mână straină. Ministerul Afacerilor Externe, din partea căruia nu am primit nici o scuză până acum, dar în schimb mi s-a comunicat că la Protestul meu către ministrul Aurescu mi se vă răspunde “în termenul prevăzut de lege”, are datoria să repare, prin toate mijloacele, această “gafă diplomatică”. Pentru onorarea memoriei soţului meu la Brezno, înainte ca autorităţile să ia această decizie, s-au zbătut timp destul de lung oameni inimoşi ca Angela Miclea de la Casa de Cultură Tăuții-Măgherăuș sau poliţistul slovac Luboš Nepšinský. Familia noastră a tresăltat de bucurie la auzul veştii omagierii.
Eu însămi, la cei 96 de ani ai mei, trecuţi mai mult prin vifor decât prin alizeu, am aşteptat cu înfrigurare acest moment culminant pentru vârsta mea. Cum va spăla statul român această “gafă” pentru a nu se înscrie ca un sacrilegiu în istoria României? Nu în ultimul rând, mă întreb unde este Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, a cărui existenţă este strict legată de eroi ca soţul meu? Unde este Ministerul Apărării Naţionale, al cărui ostaş a fost soţul meu, până la moarte. Dacă nu sunt în stare să-i apere pe eroii…morţi, pe cine vor reuşi să apere?
Mai sunt doar câteva zile până pe 28 august, ziua când ar trebui să fiu la Brezno, alături de fraţii mei români şi slovaci, pentru a-mi sărbători soţul de care am fost despărţită în plină dragoste imensă, la 26 de ani, dragoste purtată până azi, nestinsă, timp de şapte decenii. “Pe cât de mult Paradisul căutat se pierdea în ceţurile nesfârşitelor întinderi, pe atât creştea în mine râvna de a ajunge acolo”, scria soţul meu în 1942.
Încă mai sper!
Bărbatul meu a murit în picioare, dând ordine, după ce refuzase să fie dus în spatele frontului, în ciuda unei boli care-l măcina. Cum am putea noi să părăsim frontul?
Români, vă mulţumesc tuturor şi iertaţi o bătrână româncă pentru că încă mai crede în ţara sa, fie ea cea de aici de pe pământ sau cea din Ceruri.
Am fost, sunt şi ramân Lucia Soreanu-Şiugariu, soţia poetului Erou Ion Şiugariu, pentru Iubire şi Adevăr.
Aachen, 23 august 2015”

 

http://roncea.ro/2015/08/25/tulburatoarea-scrisoarea-catre-romani-a-sotiei-eroului-martir-ion-soreanu-siugariu-istoria-va-judeca/#sthash.urgtPDH2.dpuf

 

http://www.ziaristionline.ro/2015/08/31/mae-recunoaste-profanarea-memoriei-lui-ion-siugariu-dar-de-mana-cu-elie-wiesel-tot-nu-si-cere-scuze-familiei-poetului-erou-martir/

 

Scrieun comentariu

Se poate introduce HTML

(c) 2012 roncea.net & George Roncea. Toate drepturile rezervate.