Error
  • JLIB_APPLICATION_ERROR_COMPONENT_NOT_LOADING
  • JLIB_APPLICATION_ERROR_COMPONENT_NOT_LOADING
  • Error loading component: com_k2, 1
  • Error loading component: com_k2, 1
  • Error loading component: com_menus, 1
  • Error loading component: com_k2, 1
  • Error loading component: com_k2, 1
  • Error loading component: com_menus, 1
  • Error loading component: com_k2, 1
  • Error loading component: com_k2, 1
  • Error loading component: com_k2, 1
  • Error loading component: com_k2, 1
  • Error loading component: com_k2, 1
  • Error loading component: com_k2, 1
  • Error loading component: com_k2, 1
  • Error loading component: com_k2, 1
  • Error loading component: com_k2, 1
  • Error loading component: com_k2, 1
  • Error loading component: com_k2, 1
  • Error loading component: com_k2, 1
A+ A A-
23 Nov
Voteaza acest articol
(4 voturi)

”Să nu taci! Scrie şi vorbeşte”

Părintele...
Am venit pe această lume în ziua de 22 noiembrie. Părintele Ioanichie s-a dus din această lume în ziua de 22 noiembrie. Coincidențe...
E tare greu să-ți recunoști scăderile și greșelile și să dai glas amintirilor nașpa, mai ales când începi să realizezi că o bună parte din viața ta s-a irosit fără niciun rost.

Părintele a fost principala îndreptare a aşezării mele cam strâmbe în această viaţă.
Călăuză, sprijin, luminător şi uneori dojenitor, cu folos de altfel, că eram nărăvaş ce rupea lanţul şi făceam multe prostii tâmpite, ca şi acum.
Doar că astăzi nu mai are cine să mă pună la șmotru pe sectoare și să mă mustre.
N-am cunoscut pe nimeni mai dedicat studiului şi învăţăturii, mai muncitor în sens intelectual - cărţile sale au ajuns până în biblioteca Vaticanului, mai plin de harul iubirii, de grijă pentru cei nevolnici și zănateci tembeli ca mine şi cu o asemenea înzestrare de aprig luptător.
M-a dat în grija părintelui Galeriu, cu țidulă scrisă, secretă, pentru mine (până astăzi mă întreb ce i-o fi scris în hârtiuța ruptă din caietu’ cu dungulițe, împăturită în patru, pe care m-a pus să i-o duc părintelui la București, care mi-a zis după ce a citit-o, aha tu ești „oaia cea rătăcitoare”, mai târziu am aflat ce-i aia, pe moment, bou cum eram, m-am simțit ofensat).
M-au obligat să mă duc la facultate, să dau examen și să învăț niște tomuri mega plicticoase oribil de groase, deși nu-mi ardea deloc. Am și acum Dogmatica cu copertă galbenă de la părintele Galeriu. Și dragul de părinte, ca și dl profesor Bădescu vroiau să mă facă un fel de asistent, conferențiar, popă, profesor, ceva gen. Părintele Teoctist avea planuri încă mai înfricoșătoare vroia să ma trimită la Sorbona.
Am fugit mâncând pământul de facultăți și răspunderi, în Iugoslavia, acolo era acțiune. Am dat cu nasu de nasoleală. M-am întors la Sihăstria cam dărâmat și plin de îndoieli, mi se părea sfârșitul lumii. Părintele era cu mult mai întemeiat ca mine, oaia cea bleagă și tâmpită. Ne-am certat, pe politică desigur.
A fost nasol de tot.
Am luat-o razna dar el a rămas neschimbat pe poziții. Anii au trecut și s-a dovedit că avusese dreptate iar eu, idiot ca de obicei, am greșit.
El a rămas același dintotdeauna, trăitor şi mărturisitor, mereu de veghe, veşnic treaz în Rondul de noapte. M-a așteptat, cred, cu lumânarea la geam - semnalu’ ăla. Adevărul e că nu m-am gândit că va urma ce a urmat. Nu credeam că ăia sunt atât de nasoi. Naivitate tâmpită. L-au mătrășit.
Mereu surghiunit, mereu supravegheat, mereu sub atenţia Securităţii ("inamicul numărul unu al Ortodoxiei româneşti"), a fost „rezolvat”, anihilat, prin însuşi infamantul ierarh în straie de împrumut, acum pe cale să se ducă în Iad, ce i-a transformat chilia în celulă, otrăvindu-i ultimii săi ani de viaţă, la propriu, la ordinul „factorului extern”.
Cu toată prigoana, peste invizibila sârmă ghimpată, tot a izbândit să arunce peste gard câte ceva, să transmită flacără, să dea lumina celor ce bâjbâiau în beznă, plini de cucuie.
Lui i se datorează scoaterea la lumină a bogăţiei ortodoxiei româneşti, lucrări de căpătâi - Patericul românesc, Vetre de sihăstrie românească şi Convorbiri duhovniceşti. Prin munca sa au ajuns la oameni mărturiile mucenicilor închisorilor comuniste, prin neostoita sa energie misionară s-a transmis duhul Adevărului și jertfei martirilor noștri.
A străpuns rețeaua nevăzuților dușmani. L-au omorât dar trăiește prin noi. Ar trebui să ne omoare pe toți și să-i ardă toate cărțile. Au mai încercat asta cândva. N-au reușit.
Niște incompetenți
Sper să dau de el mai încolo, să-i zic...
.
PARINTELE IOANICHIE BALAN, LUPTATORUL, a fost otravit cu metale grele. Marturia Parintelui Filotheu Balan: "Să nu taci! Să nu taci! Scrie şi vorbeşte, că eu nu mai pot nimic!”
.
Anul acesta, pe 10 Februarie, Părintele Ioanichie Bălan ar fi împlinit 85 de ani. Dar e mult mai de folos să ştim că acolo unde este, cuviosul părinte ne veghează şi ne luminează ori de câte ori gândurile noastre se întorc sau nu spre sfinţia sa. Am cunoscut un Părinte Ioanichie uneori mult diferit de ceea ce ştiu cei mai mulţi dintre noi. Deşi neîncetat lam necăjit şi i-am stat împotrivă când vorbeam despre cărţi şi despre istorie, nu a încetat să mă iubească şi să mă pomenească în rugăciuni până în ultima clipă a vieţii sale. Ştiu şi acum că acolo unde este, degrabă vine la rugăciune când este chemat.

Prima dată am auzit de sfinţia sa prin anii ’80, după ce îi apăruse primul volum din cartea Convorbiri duhovniceşti. Titlul mă intrigase, dar cartea nu am apucat să o citesc decât mult mai târziu, pentru că în acei ani se vânduse foarte repede. Am rămas în suflet doar cu imaginea unui părinte iubitor de Dumnezeu şi de Sfinţii Săi, care a reuşit să străpungă veacul comunismului şi să aducă la lumină lucruri tainice, neştiute de cei mai mulţi.

Am intrat în Mănăstirea Sihăstria în 1996 şi, când l-am cunoscut, Părintele Ioanichie trecuse puţin peste 66 de ani. Întâlnirea cu sfinţia sa a fost destul de spectaculoasă; doar privindu-ne am ştiut că avem fiecare de iubit ceva în celălalt, şi această iubire părintească a sfinţiei sale continuă şi azi. Părintele Ioanichie a fost pentru mine marea revelaţie a creştinului liber, care cunoaşte bine lumea în care trăieşte, şi care nu se teme decât de Dumnezeu şi de păcat.

Câțiva ani de zile am fost sub ascultarea sfinţiei sale. Lucram împreună la cărţi – Vieţile Sfinţilor, cărţile Părintelui Dimitrie Bejan – „Bucuriile suferinţei”, seria de volume „Ne vorbeşte Părintele...” şi altele asemenea, între care nu trebuie să las de o parte Patericul românesc, Vetrele de sihăstrie românească şi cele două cărţi de Pelerinaj la Mormântul Domnului şi Pelerinaj la Athos –, care mi-au adus în foarte scurtă vreme multă sporire duhovnicească. Eram ca un burete care absorbea fiecare picătură de duh din ceea ce mi se dădea în fiecare zi.

Despre Părintele Ioanichie s-au mai scris rânduri biografice şi, prin mila lui Dumnezeu, i s-a dedicat şi o carte. A intrat în Mănăstirea Sihăstria în anul 1949, după ce, cu un an înainte, venind pe jos din satul său, Stăniţa, de lângă Roman, îl cunoscuse pe Părintele Cleopa, care îl uluise vorbindui despre tainele vieţii duhovniceşti. Auzise despre bătrânul părinte, iar cuvintele sale i s-au înfipt cu atât mai adânc în inima care dorea după Hristos. Venind în Sihăstria, în 1949, a aflat că Părintele Cleopa şi mulţi alţi cuvioşi părinţi au plecat la Mănăstirea Slatina, lângă Fălticeni. Ar fi vrut să meargă şi el acolo, însă Părintele Ioil Gheorghiu i-a spus: „Rămâi, tătucă, aici, că nu are cine să scrie un act şi nici să socotească ale noastre”. A rămas, aşadar, în Sihăstria. Aici a împărţit chilia cu actualul duhovnic al românilor din Athos, Părintele Iulian de la Prodromu, de la care ştim că se nevoia cu multă bărbăţie, împlinindu-şi cu stricteţe canonul de sute de metanii în fiecare noapte. În Aprilie 1953 a fost călugărit şi hirotonit diacon în biserica mare a Mănăstirii Neamţ, aşa cum însuşi sfinţia sa ne-a spus, într-una din vizitele acolo.

Anii aceia i-au aprins inima spre păstrarea mărturiilor de sfinţenie pe care le auzea de la bătrânii mănăstirii. Nici nu avea cum să nu fie impresionat, venind dintr-o lume care suferea de pe urma războiului şi a ocupaţiei bolşevice, într-una în care tot ce era de valoare se raporta la Hristos şi la Sfinţii Săi. Începând cu 1955 şi-a petrecut multe nopţi dactilografiind la maşina de scris paginile unui volum numit mai apoi „Chipuri de călugări îmbunătăţiţi din mănăstirile nemţene”, volum împodobit cu fotografii lipite pe hârtie, din locurile unde s-au nevoit marii Sfinţi despre care vorbea. Acest volum era nucleul a ceea ce avea să devină peste ani Patericul românesc, Convorbirile duhovniceşti şi Vetrele de sihăstrie.

Dacă astăzi nu am avea aceste mărturii strânse de Părintele Ioanichie, nu am şti mai nimic despre viaţa duhovnicească din mănăstirile româneşti ale secolului 20.

Ar fi trebuit ca în 1959 să fie dat şi sfinţia sa afară din mănăstire, împreună cu toţi ceilalţi care au fost scoşi în urma decretul 410 din toamna acelui an. Însă tot Părintele Ioil şi ceilalţi bătrâni i-au rugat pe comunişti să-l lase în mănăstire, pentru că nici unul din ei nu ştia să ţină contabilitatea şi să se ocupe de mănăstire atât de bine precum tânărul Părinte Ioanichie.

Din mâinile celui iubit de Sfinţi au ieşit atunci aceste versuri, unora atât de cunoscute:

„De ce eşti, sfântă sihăstrie
Aşa tristă şi pustie?

De ce-ţi plâng clopotele tale,
Aşa duios, aşa cu jale?”

Sau altele, în acelaşi duh:
„Iubite frate muritor,

De vei vedea un călător
Cu hainele cernite , singurel,
Desculţ, flămând şi însetat
Te rog să ai milă de el,
Că poate-i un călugăr!”

În scurtă vreme Sihăstria a devenit un soi de azil de bătrâni, mai mulţi monahi fiind aduşi acolo de la mănăstirile şi schiturile închise de comunişti. Venirea lor a fost o altă mană cerească pentru tânărul cronicar al vieţii duhovniceşti din România. Întoarcerea în Sihăstria a obştii de monahi a Mănăstirii Slatina, după 1959, i-a adus aproape pe cel care i-a rămas duhovnic până la moartea sa din anul 1990, Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru. Dragostea dumnezeiască şi rugăciunea neîncetată a acestui părinte l-au povăţuit şi ocrotit neîncetat, făcându-ise izvor de neîncetate fapte bune.

După 1971 a fost scos din Mănăstirea Sihăstria şi mutat la Mănăstirea Bistriţa, lângă Piatra Neamţ, datorită predicilor sale foarte înflăcărate. Regimul trebuia să-l ţină sub control pe cel despre care se spunea că vorbeşte cu atâta putere, dar aducându-l la Piatra Neamţ, nu a făcut decât să-l facă şi mai cunoscut creştinilor. Aici Părintele Justin Pârvu i-a fost vecin de chilie, după ce cu ani înainte îl cunoscuse la Roman, înainte de arestarea sa din 1948. În Mănăstirea Bistriţa a publicat prima carte, o monografie dedicată acestei mănăstiri. De aici a fost trimis la Bucureşti, pentru a face Facultatea de Teologie, la rugămintea Patriarhului Iustinian.

Omul sfinţeşte locul şi clipa, şi trage foloase din tot ceea ce Dumnezeu îi pune înainte. Aşa se face că aici, în mediul universitar bucureştean, a ajuns să se cunoască cu Ioan Alexandru, cu care împreună a călătorit pe la mănăstirile din ţară, şi astfel şi-a completat însemnările despre Cuvioşii de azi şi de ieri ai Bisericii noastre. Tot prin cunoştinţele pe care şi le-a făcut în Bucureşti a ajuns să tipărească la editura Patriarhiei Patericul românesc (1980), Vetre de sihăstrie românească (1981), şi Convorbiri duhovniceşti (1984 şi 1988).

După 1990 s-a întors în Sihăstria şi şi-a continuat lucrarea duhovnicească, începând lucrul la colecţia Vieţile Sfinţilor, tipărite în ultima ediţie între 1909-1916, prin râvna unui oarecare negustor bucureştean. În felul acesta şi-a luat mare plată de la Sfinţii pe care i-a adus la cunoştinţa creştinilor de azi. Nu pot să uit cât de uimit venea la noi, ucenicii săi, să ne spună cât de impresionat a rămas de viaţa unuia sau a altuia dintre Sfinţi, şi cum făcea legătura cu părinţii pe care îi cunoscuse mai înainte şi istoriile lor. Mai ales de Sfinţii Mucenici era impresionat până la lacrimi, şi întotdeauna se gândea la pătimirile noilor Mucenici din închisorile comuniste, şi primii pe care îi evoca erau Părintele Dimitrie Bejan şi Părintele Justin Pârvu.

Ştiu de la Părintele Ioanichie că prin 1992-93 i s-a propus să ia în primire stăreţia Mănăstirii Neamţ. A spus: „Da, primesc, dar îmi daţi mână liberă să fac ordine şi curăţenie”. Iar pentru vorba asta nu i s-a mai dat nicio mănăstire.

Mai apoi, prin ’95-’96, i s-a propus să fie făcut episcop. Şi iarăşi le-a zis ierarhilor: „Primesc, dar îi trimiteţi la mănăstire pe ierarhii care au făcut compromisuri cu comuniştii şi răutăţi şi sminteli înainte de ’90 şi după aceea”. Şi pentru vorba aceastanu a mai ajuns episcop.

Aş vrea ca aceste rânduri să nu doară, dar nu prea am cum să fac să fie altfel. Părintele Ioanichie a ajuns în scurtă vreme în dizgraţia noului mitropolit de la Iaşi, pentru afirmaţia că Luther este un Arie al Europei, făcută la o conferinţă publică, de vreme ce prin asta deranja tare politica oficială. Apoi, cu cât manifestările ecumeniste ale ierarhilor se înteţeau, cu atât mai mult cuvintele Părintelui Ioanichie Bălan deveneau mai tăioase în apărarea credinţei ortodoxe.

În 1996 i s-a spus că nu mai are voie să predice în biserica mănăstirii şi nici să-şi tipărească lucrările cu binecuvântarea altui ierarh decât cel al locului, însă eclesiarhul tot pe sfinţia sa îl chema, de cele mai multe ori, să ţină vreun cuvânt la sfârșitul Sfintei Liturghii, şi am lucrat la cărţi mai departe.

În cele din urmă,în 1997 a primit o hârtie de la mitropolie, semnată şi ştampilată, prin care i se spunea: „Sunteţi liber să vă alegeţi eparhia şi ierarhul de care vreţi să faceţi ascultare; în Sihăstria nu puteţi să predicaţi şi să scrieţi fără binecuvântarea noastră”. De mai multe ori a fost mustrat de ierarhul său pentru acestea, însă cât a trăit Părintele Cleopa, ucenicul său, Părintele Ioanichie, a continuat să vorbească şi să scrie fără teamă. După plecarea Părintelui Cleopa, însă, lucrurile au mers din rău în mai rău. Cu toată indignarea noastră în fața nedreptății ce i se făcea, nu înceta niciodată să ne zică: „Ce bine să nu le știți voi pe toate”.

În urma unor mustrări foarte dure ce i s-au făcut, Părintele Ioanichie a încetat, încet, încet, să mai scrie. Dacă până în 1999 Părintele era prezent doar la slujbele de dimineaţă (Acathistul şi Liturghia) şi de noapte (Miezonoptica şi Utrenia), după acest an a început să devină nelipsit de la biserică, şi să iubească tăcerea. Durerea de a tăcea despre Sfinţi şi sfinţenie a fost greu de purtat, şi numai cine i-a fost aproape ştie cât de mare a fost aceasta. Nu pot, însă, să nu văd şi partea mea de vină în aceea că i-am fost atât de departe, venind în Mănăstirea Petru Vodă la începutul anului 1999.

În toamna anului 2003, Părintele Ioanichie i-a strâns pe ucenicii săi, stareţi şi duhovnici, de la mănăstirile nemţene, şi a venit în vizită la Părintele Justin să vorbească despre pericolul ecumenismului şi al actelor electronice. La scurtă vreme după această vizită, la o întrevedere cu cineva la stăreţia Mănăstirii Sihăstria, în urma unei cafele pe care a trebuit să o bea ca să nu jignească oaspetele, a fost otrăvit. Otrăvirea cu metale duce la demenţă, la bătrâni. În scurtă vreme părintele a început să aibă scurte crize în care uita ce vorbea, pierdea şirul cuvintelor, încurca lucrurile. Cu toate acestea, era deplin conştient de ceea ce i se întâmplă, şi multă vreme şi-a petrecut-o rugându-se să afle voia lui Dumnezeu cu privire la crucea ce I s-a dat de purtat. În cele din urmă a aflat răspunsul:

Nebunia pentru Hristos!

A continuat să mimeze demenţa, nebunia, şi în clipele de luciditate. Iar pentru această faptă bună ucenicii săi nu l-au părăsit. Prin anul 2006, când i s-a interzis să mai spovedească, avea încă 20 de călugări care se spovedeau la sfinţia sa şi care pot da mărturie de darurile duhovniceşti (cum ar fi înainte vederea) de care s-a bucurat Părintele Ioanichie în această vreme.

Prin Octombrie 2004 a venit la Petru Vodă să se sfătuiască cu Părintele Justin. Cineva a înregistrat discuţia dintre cei doi bătrâni şi mulţi o au, şi la o privire atentă se poate înţelege cu câtă taină vorbeau cei doi despre anumite lucruri foarte serioase. După întâlnirea aceasta, Părintele Ioanichie, care venise însoţit de sora sa, maica Maria de la Agapia, a ieşit afară, să vină la biserică şi să se închine înainte de a se întoarce în Sihăstria. Sora sa s-a întors la Părintele Justin, rugându-mă să am grijă de Părintele Ioanichie. Părintele m-a luat de mână şi mi-a zis: „Hai la biserică. Eşti cam subţirel îmbrăcat. Uite, să-ţi iei o flanea mai grosuţă, ca a mea. Eu de asta nu am făcut reumatism, că m-am păzit întotdeauna de frig. Hai să ne închinăm. Sora mea crede că eu sunt nebun, dar lucrurile stau altfel. Ştii ce? Să nu taci! Să nu taci! Scrie şi vorbeşte, că eu nu mai pot nimic!”

„Aşa am să fac”, i-am zis. Apoi am intrat în biserică, ne-am închinat şi am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Toate întâlnirile pe care le-am mai avut cu Părintele Ioanichie în anii 2005 şi 2006 au fost prilejuri de mari bucurii, pentru că îi vedeam chipul cum i se luminează când mă vede, şi îi simţeam rugăciunile zi de zi. În anul 2007 i s-a interzis să mai primească oameni, şi a fost izolat total, iar această puşcărie pe care a răbdat-o, i-a împlinit dorul după nevoinţele Sfinţilor Mucenici, mai vechi sau mai noi, însă ea l-a şi vlăguit destul de repede.

Când am venit, pentru câteva zile, în Septembrie 2007, părintele avea privirea înceţoşată şi abătută, în urma lungii izolări. S-a bucurat că mă vede, dar nu mai rostea cuvinte aparent fără sens ca altădată, ci doar fragmente de cuvinte. M-a întristat această scurtă întrevedere, dar m-a şi bucurat. Duhul său era viu, şi am putut vedea Psaltirea şi Noul Testament deschise pe masa sfinţiei sale, semn că cineva le folosise mai devreme.

În noaptea de 22 Noiembrie 2007 eram la Ierusalim, la Mănăstirea Sfânta Maria Magdalena. Pe la ora 2 şi jumătate, m-am trezit şi nu am mai putut să adorm. M-a cuprins o stare de trezvie, un duh de rugăciune, de libertate, foarte puternic, cum niciodată nu mai păţisem. Am ştiut că Părintele Ioanichie plecase la Sfinţii pe care atâta i-a iubit. Dimineaţă la 8, am primit un mesaj de la o maică din ţară, care îmi spunea că în acea noapte părintele plecase la Domnul. Mai apoi am aflat că după o săptămână de comă, de inconştienţă, părintele plecase liniştit la patria cerească.

Recunoştinţa e primul lucru pe care îl simt faţă de bunul Părinte Ioanichie. Chiar dacă acum nu mai are cine-mi întreba la spovedanie „Uite cât mă bucur de ţăranii simpli care vin la mine şi mă întreabă: Dar eu oare mă voi mântui, părinte?”, chiar dacă acum nu mai e cine să mă îndemne şi să mă încurajeze spre nevoinţe aşa cum o făceam acolo, în taina de sub epitrahil, ştiu în inima mea că iubirea nu moare niciodată şi suntem nedespărţiţi. rugăciuni şi ajutor nu contenim să-l cerem. Părinte Ioanichie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
M Filotheu Bălan

(c) 2012 roncea.net & George Roncea. Toate drepturile rezervate.