Rusia a dat ieri un semnal tranşant, ce priveşte problematica de securitate regională şi care interesează în mod direct România, (şi) prin prisma doctrinei de apărare naţională adoptată în urmă cu exact un an. În timp ce clasa politică românească se screme în dezbateri futile, de vară, ruşii ne anunţă, fără multe ceremonii că nu renunţă cu niciun chip la desfăşurarea militară din Transnistria, zonă aflată sub control total rusesc, avanpost militar ce constituie o ameninţare la adresa flancului sudic al NATO, adică la adresa României.
În presa rusă a apărut ieri un interviu, citat de ziarul „Timpul“ de la Chişinău, în care reprezentantul special al Federaţiei Ruse în procesul de reglementare a conflictului transnistrean, Serghei Gubarev, afirmă răspicat că Rusia nu intenţionează să-şi retragă trupele militare din zona transnistreană. Mesajul a apărut la scurtă vreme de la ultima întâlnire de la Moscova, de săptămâna trecută, a unei delegaţii a Republicii Moldova cu reprezentanţii ruşi şi transnistreni, secondaţi de delegaţii din Ucraina şi OSCE. Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii au fost prezente în calitate de observatori. Întâlnirea a fost desigur un eşec, ca şi toate celelalte de acest fel dedicate cică „soluţionării conflictului transnistrean“, discuţii antamate ipocrit de Moscova de aproape două decenii.
Delegaţia de la Chişinău avea ca obiectiv „negocierea statutului juridic special pentru regiunea transnistreană cu respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, în cadrul frontierelor recunoscute în plan internaţional“. Evident, puţin le pasă ruşilor de „suveranitatea“ Moldovei, însă pentru România ce se întâmplă la doi paşi de frontiera noastră, devenită şi frontieră NATO, are semnificaţie. Staţionarea trupelor ruseşti în Republica Moldova, în apropierea graniţelor României, constituie o ameninţare la adresa securităţii naţionale, se arată în Strategia naţională de apărare a ţării.
Mai exact, se afirmă aici că „staţionarea unor trupe străine, fără acordul ţării gazdă, în apropierea graniţelor României, constituie o ameninţare la adresa securităţii naţionale şi din acest motiv ţara noastră înţelege să se implice activ în promovarea unei soluţii care să vizeze demilitarizarea regiunii, prin retragerea trupelor şi armamentelor staţionate ilegal“.
Tot în acelaşi document se specifică, la capitolul „Acţiunea externă“, că Moldova reprezintă „un caz aparte, ce beneficiază de un interes special din partea României şi de susţinere în vederea integrării în familia europeană“.
Declaraţia reprezentantului Rusiei, Serghei Gubarev, vine în oglindă faţă de o declaraţie americană care a stârnit iritarea mediilor ruseşti. Senatorul republican John McCain, fostul oponent al lui Obama în cursa prezidenţială, a vizitat Chişinăul, nu întâmplător exact într-o zi de comemorare a victimelor terorii bolşevice ruseşti. În urmă cu 70 de ani, în data de 12 iunie 1941, din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5.479 fiind arestate („membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice“) şi 24.360 au fost deportate. În gările de unde au fost transportaţi, cei arestaţi au fost separaţi de familii şi trimişi la destinaţii diferite. Ulterior, ajunşi în lagăre, aceştia au fost ucişi, condamnaţi la pedeapsa capitală pentru „activitate antisovietică“. Românii din Basarabia şi Bucovina au fost deportaţi în vagoane de vite către Siberia şi Kazahstan. Au mai urmat alte valuri de deportări ale românilor, iar în acelaşi timp valuri de ruşi au venit în număr mare să se stabilească, precum ţiganii, pe pământul românesc.
Poziţia SUA: „Prezenţa trupelor ruse în Transnistria încalcă normele internaţionale“
Simbolistica „coincidenţei“, a potrivirii vizitei americanului exact în ziua când se comemorau 70 de ani de la deportările în masă ale basarabenilor executate de bolşevicii ruşi, a fost una transparentă pentru ruşi, mass-media rusă comentând plină de venin pe tema vizitei înaltului oficial american la Chişinău. Reprezentanţii partidului comunist au declarat atunci retoric, cu spumiţe roşii la gură, că refuză să se întâlnească cu senatorul american, după ce acesta a spus că susţine cu fermitate reformele democratice din Republica Moldova şi a menţionat că acest mic stat din Europa luptă cu forţele interne şi externe, care doresc să arunce ţara înapoi, în întuneric.
Ruşii au înţeles prea bine care sunt „forţele întunericului“ la care se referea McCain, mai ales că acesta a şi precizat că mai ales „prezenţa trupelor ruse pe teritoriul suveran al republicii reprezintă o problemă. Un principiu fundamental al Naţiunilor Unite este integritatea teritorială. Faptul că trupele ruse sunt încă pe teritoriul Transnistriei arată o încălcare a normelor internaţionale“. Faptul că vizita senatorului MacCain este succesivă unei alte înalte vizite oficiale americane, cea a vicepreşedintelui Biden, denotă un interes evident crescut al Statelor Unite pentru zonă, ceea ce mai mult ca sigur le dă vertijuri neplăcute ruşilor, obişnuiţi să considere Moldova, deşi Moscova se află la peste 1000 de kilometri, drept curtea lor din spate.
Oricum, relaţiile ruso-americane sunt deja inflamate de intenţia instalării scutului antirachetă NATO în România, iar replica recentă a Moscovei arată clar menţinerea şi acutizarea stării de tensiune, în imediata apropiere a graniţelor României. Tot în acest interval, de vară, un alt incident, petrecut la Chişinău, a marcat poziţionarea Rusiei faţă de problematica Transnistriei. În data de 10 iunie, în timpul unei recepţii la ambasada Federaţiei Ruse la Chişinău, ambasadorul Valerii Kuzmin l-a prezentat pe reprezentantul Tiraspolului, Vladimir Iastrebceak, drept ministru de externe al Transnistriei.
Oficialii moldoveni care se aflau la recepţie au părăsit val-vârtej recepţia ambasadorului rus în semn de protest, iar basarabenii au fost urmaţi şi de reprezentanţii UE şi SUA. Peste câteva zile de la acest incident, Ministerul Rus de Externe a difuzat un comunicat în care afirma că nu şi-a schimbat poziţia în ceea ce priveşte modul în care ar trebui reglementată criza transnistreană.
Miza majoră a Transnistriei
Modalitatea transparentă a Rusiei de a arăta în ce fel vede ea „reglementarea transnistreană“ şi declaraţiile ulterioare devoalează încă o dată ipocrizia politicii externe ruse, care aruncă practic la coş angajamentele de retragere a trupelor asumate în Actul final al Reuniunii OSCE de la Istanbul din 1999. A trecut de atunci un deceniu, iar trupele ruseşti se află neclintite pe aceleaşi aliniamente, ba mai mult, afluxul crescut al cetăţenilor ruşi cu stagii militare îndelungate ce se stabilesc în ultimii ani la Tiraspol ne îndreptăţeşte să credem că Rusia îşi consolidează „cazemata“.
Oficializarea Transnistriei ca enclavă militară strict rusească a avut loc la data de 2 septembrie 1990, când Tiraspolul a lansat Declaraţia de independenţă a aşa-zisei „Republici Moldoveneşti Nistrene“, ulterior unor aşa-zise „referendumuri“ la Râbniţa şi Tiraspol, în decembrie 1989-ianuarie 1990, în scopul obţinerii unui statut de teritoriu autonom, cam cum tot insistă reprezentanţii „secuilor“, în Ardeal, de o bucată de vreme.
În 1992 debutează provocările militare, cu implicarea directă a Armatei a 14-a a Federaţiei Ruse, şi, la data de 1 martie 1992, în ziua în care după ce Moldova obţine calitatea de membru ONU, este atacat postul de poliţie de la Dubăsari, ultimul din Transnistria aflat sub controlul Chişinăului. Răfuiala ruşilor cu basarabenii a lăsat pe Nistru peste 1000 de victime şi peste 4000 de răniţi, iar statul major al Armatei a 14-a, ce s-a mutat de la Chişinău la Tiraspol odată cu proclamarea independenţei Moldovei, la data de 27 august 1991, a rămas se pare pe vecie în Transnistria. Pentru ruşi, Transnistria are o mare importanţă geostrategică, controlând spaţiul Bug-Nistru-Prut, adică triunghiul Odessa, Izmail, Cernăuţi, poziţie ce determină dominaţia întregii regiuni. Rusia menţine aceste enclave pentru a ancora atât Republica Moldova, cât şi Ucraina în arealul său de influenţă. În plus, mai există şi semnificaţia unui precedent istoric legat de Transnistria: RASSM, precursoarea Transnistriei din perioada interbelică, a reprezentat pretextul confiscării Basarabiei şi poate rămâne un pretext şi pe viitor.
Miza transnistreană are aşadar o importanţă majoră din punct de vedere geopolitic, interesând direct marile puteri, dar şi România, cel puţin la nivel declarativ, dacă avem în vedere documentul fundamental adoptat de statul român anul trecut, respectiv Strategia naţională de apărare a ţării.
Odată cu integrarea în UE şi NATO a României şi Bulgariei, Marea Neagră a devenit „spaţiu de frontieră euroatlantică“ şi în acelaşi timp a determinat Rusia să pună jar pe foc, alimentând aşa-zisele „conflicte îngheţate“ din regiunea extinsă a Mării Negre - (Transnistria, Oseţia de Sud, Abhazia şi Nagorno-Karabach).
Chestiunea Transnistriei este mai mult ca oricând una dintre priorităţile politicii externe româneşti, dar aş face un pariu fără risc, că niciunul dintre acei politicieni care îşi fac veacul zi de zi bălăcindu-se alături de câte o ştorfoştină de-a lui Voiculescu de genul Biancăi Drăguşanu, în haznaua mediatică televizuală, nu au habar de această problemă majoră a României, iar despre ruşi ştiu poate doar ce au aflat de la cocotele lor - că au zibeline de calitate...