Tâmpeniile lui CTP vin din neantul minții sale înguste de evreu credincios în farfurii zburătoare, de inginer autor de insalilari și nuvelete de science fiction, cu omuleți verzi, adus de Iulian Vlad, unchiul său în presă (cel puțin așa se lauda pe vremuri CTP).
Nu înțeleg de ce foarte puțini dintre evreii din presa și din viața politică își asuma public etnicitatea. Ciutacu, Andrei Gheorghe sunt doar doi dintre aceia care și-au clarificat public evreitatea. Sunt însă mult mai mult decât doi evrei în media și în politică. Corect ar fi cånd se manifestă public să-și decline identitatea pentru ca publicul să-și poată calibra percepțiile în cunoștință de cauză. Faptul că evreii au în mod special o problemă cu Eminescu e de înțeles. Din motive întemeiate Eminescu le-a dedicat „israeliților” la vremea să, numeroase materiale de presă. Până în ziua de azi, Eminescu, deși mort de mult, este încă o țintă predilectă a comentatorilor evrei, dar și al autorităților „religioase” ale evreilor (am pus ghilimele deoarece ei nu au chiar o religie) rabinul comunist Moses Rosen. În perioada comunistă Eminescu a fost pus la index – pe partea de jurnalism politic, iar după 1989, încă mai abitir a devenit ținta politrucilor kominternisti, a urmașilor bolșevicilor evrei, concentrați in reduta lui Brucan de la GDS.
Gogomăniile proferate cu un senin imbecilism de CTP fac parte din seria de nesfârșite flegme aruncate înspre efigia lui Eminescu. CTP-ul este un supraviețuitor zelos al acelor vremuri în care comentariul despre Eminescu era tributar indicațiilor de partid, care-l transformau pe Eminescu într-un fel de profet al luptei proletare, un marxist angajat în lupta de clasă.
A-l face ateu și comunist pe Eminescu este în cel mai bun caz o probă de cretinism și analfabetism. A proclama apoi, cum o face CTP-ul, fără nicio replică publică, ca Eminescu nici n-ar fi român, (atât de diferit era el de romani, vrea să o întoarcă șmecherește CTP), arata nivelul delirului la care au ajuns detractorii lui Eminescu.
Întreaga familie a lui Eminescu era dedicată Ortodoxiei
Pentru a clarifica așa zisul „ateism” pe care i-l atribuie lui Eminescu CTP-ul, analfabetul trustului evreiesc al lui Ronald Lauder, trasam câteva coordonate și date ale vieții lui Eminescu plus fragmente dintr-o analiză a cunoscutului profesor și eminescolog Nae Georgescu, unul dintre cei mai calificați cunoscători ai „temei” Eminescu.
Familia Eminescu a avut dintotdeauna o profundă credință ortodoxă și o strânsă legătură cu Biserica neamului, biserica din Ipotești construită în 1803 fiind cumpărată de Raluca Eminovici, mama lui Eminescu, în 1847 cu 250 de galbeni de la boierul Theodor Murguleț. Biserica a fost locaș de cult pentru sătenii din Ipotești și după cumpărare salariul preotului fiind plătit de tatăl poetului, Gheorghe Eminovici, care deținea moșia din Ipotești.
Printre frații mamei lui Eminescu se numărau nu mai puțin de cinci călugări și călugărite - doi frați și trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în călugărie: Calinic, Jachift, Fevronia, Olimpiada și Sofia. Jachift a ajuns chiar stareț iar Olimpiada a ajuns maica stareță la Agafton. Olimpiada Jurcasu a fost cea mai apropiată de poet, tot ea îndemnându-l spre studiul credinței străbune. O altă soră a mamei lui Mihai Eminescu, Safta, avea o fiică, Xenia, care s-a călugărit și ea tot la Agafton. De altfel, Mihai Eminescu, în copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viața de obște, asculta povești, cântece și întâmplări povestite de călugărițe, iar mătușa Fevronia l-a ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic și i-a înlesnit accesul la cărțile și manuscrisele din mănăstire. La rându-i, maica Olimpiada Jurașcu, stareța de mai târziu a mănăstirii, l-a urmărit aproape toată viața pe poet, interesându-se la un moment dat de cumpărarea unei case în Botoșani pentru Mihai și sora să Harietta, care îi îngrijea sănătatea.
Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj și s-a stabilit în Bucovina, la Călinești, prin anul 1802, unde a ridicat o căsuță și, alături, o biserică din lemn la care a slujit.
Cercetătorul Nae Georgescu descrie într-unul din studiile sale un episod mai puțin cunoscut din viața lui Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune creștină a poetului și primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamț de Sfinții Mihail și Gavriil, unde a cerut să fie spovedit și împărtășit de preot. Consemnarea duhovnicului referitoare la acest moment a fost făcută cunoscută de către profesorul Paul Miron și citată de Nae Georgescu. Iată ce scria la vremea respectivă părintele duhovnic: „Pe ziua de Sfinții Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamțu, la bolniță, și l-am spovedit și l-am împărtășit pe poetul M. Eminescu. și au fost acolo Ion Gheorghiță, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac și trist. și mi-au sărutat mâna și mi-au spus: Părinte, Să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mânăstire de maici, și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Cântărea de la vecernie” Lumina lina”, se regăsește și în versurile poeziei „Răsai asupra mea” în care este invocată imaginea Fecioarei Maria dar și în alte dintre poeziile sale se găsesc motive creștine cum ar fi în „Rugăciune”, „Melancolie”,” Învierea”.
Gândul călugăririi
Cercetătorul Theodor Codreanu arata în volumul „Eminescu și mistica nebuniei” ca poetul a avut în vedere chiar alternativă și gândul călugăririi - mărturisit și lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la „Românul”, în anul 1882, când Titu Maiorescu nu-i descoperise încă semne de „alienat”. „știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la „Românul”, eu de la „Timpul”, și hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopisețe în cari să înșirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se știe cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ”, îi spunea poetul. În anul 1884, repetă gândul salvării prin călugărire, ecoul lui răzbătând într-o scrisoare a lui Petre Missir către Titu Maiorescu, pus însă pe seama nebuniei și luat drept glumă. Că nu putea fi vorba doar de o simplă glumă sau de un semn al alienării, o dovedesc eroii săi din „Sărmanul Dionis”, „Cezara”, „Povestea magului călător în stele”, aflați în ipostaza cea mai grăitoare, aceea a călugărului
Eminescu a trăit relația cu Ortodoxia, sincer, cu respect și evlavie întocmai unui bun creștin. Acest lucru îl mărturisește însuși Mihai Eminescu, atunci când spune: „Istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”.
Pagina Facebook 'George Roncea': https://www.facebook.com/pages/George-Roncea/181944271871084