Iliescu s-a produs din nou la emisiunea „Da sau Nu“ a unei foste jurnaliste, devenită subalternă a lui Ludovic Orban, în mandatul acestuia la Ministerul Transporturilor, şi care a devenit acum, la apusul carierei, (încă) una din noile supape ale lui SOV. Oana Stănciulescu calcă apăsat (s-a îngrăşat) pe urmele fostei mele colege Miruna Munteanu, cea care după ce a vituperat o viaţă împotriva criminalului Iliescu a ajuns, recent, tot la Realitatea lui SOV, unde mănâncă şi gura ei o pâine, să-i lingă entuziast şi meticulos osemintele putregăite ale bolşevicului, cu a sa aromă specifică de cadavru împuţit.
Dacă tema emisiunii - măcelul din Libia - nu ar fi fost dramatică, prestaţia lui Iliescu ar fi fost de tot hazul, aşa însă îţi venea să arunci televizorul pe geam, cu tot cu Oana Stănciulescu, auzindu-l pe criminalul cu mâinile roşii de sânge vociferând şi dându-şi cu părerea, doct şi „moralist“, pe tema lui Gaddafi care şi-a pus Armata să tragă în civilii care-l contestă. Bătrâna cucuvea kominternistă care orăcăie zilnic aproape cretinisme - fără niciun complex al bunului-simţ, pe orice post de televiziune din ograda Grivco-FNI - nu a fost nici măcar odată întreruptă de aşa-zisa „ziaristă“ educată la BBC, şi cu stagiu la „Evenimentul Zilei“ în perioada în care publicaţia era o baricadă anti-Năstase şi anti-PSD.
Mi se pare greu de crezut ca realizatoarea emisiunii să nu fi ştiu cu cine stă la masă şi să nu-şi dea seama cât de penibilă era impostura dezbaterii sale cu Iliescu despre cum îşi lichidează Gaddafi oponenţii, când prima întrebare care ar fi putut fi pusă lui Ilici era despre protocronismul acestuia, deoarece el a tras primul în civili şi studenţi, încă de acum 20 de ani, până să devină sursă de inspiraţie pentru toţi dictatorii criminali de pe mapamond, de la Mubarak la Gaddafi, care au pus glonţul pe ţeavă împotriva propriului popor, înfometat şi batjocorit.
Duplicitatea discursului pe „tema Gaddafi“
Oricum, întreaga discuţie despre conducători arabi şi africani care îşi înfometează poporul este de un ridicol absolut, câtă vreme 36 milioane de americani mor de foame şi sunt la mila ajutorului public (vezi „American Idol“, difuzată recent de Fox).
Iar acţiunile „bărbăteşti“ şi „umanitare“ belicoase iniţiate împotriva lui Gaddafi sunt tardive şi ipocrite, expresia unei duplicităţi mizere. Coreea de Nord, de exemplu, n-are petrol destul cât să stârnească indignarea mondială pe tema „drepturilor omului“?
Despre aceste interesante chestiuni ne aşteptam să vorbească o duduie crescută pe la BBC cu Ion Iliescu. Slabe speranţe, munca de tonomat le-a readus pe fostele ziariste reşapate de Vîntu la cel mai de jos nivel posibil, pe post de preşuri pe lângă cârpe (kaghebiste). Ca unul dintre cei care au fost ţintă directă a gloanţelor trase la ordinul lui Ion Iliescu, readuc memoriei publice câteva dintre reperele activităţii cârpei kaghebiste reşapate, apretate, călcate şi parfumate de Realitatea TV care nu doar că-l învie pe leninistul Ion Iliescu, ci mai şi defilează cu cadavericul criminal cu mâinile roşii de sânge până la coate, propunându-l drept model şi mentor al noilor generaţii.
Iliescu este cel care, în iunie 1990, a cerut şi coordonat reprimarea cu bestialitate a manifestaţiei din Piaţa Universităţii. În urma represiunii din iunie 1990 a rezultat un număr de 756 de răniţi, peste 1.300 de bucureşteni au fost bătuţi şi reţinuţi abuziv (între 2 şi 60 de zile), au „rezultat“ 4 morţi prin împuşcare, 18 răniţi prin împuşcare recunoscuţi oficial, în realitate fiind peste 100 de persoane care au decedat, majoritatea în urma loviturilor primite în cap şi în alte părţi vitale, lovituri primite de la mineri, în 14-16 iunie 1990.
Iliescu - tartorul represiunii militare împotriva civililor, mult înainte de Gaddafi
Sintezele informative ale serviciilor de informaţii, jurnalele de activitate şi registrele unităţilor Armatei, înregistrările convorbirilor telefonice oficiale, dar şi alte documente militare menţionează clar implicarea ex-preşedintelui Ion Iliescu în reprimarea demonstraţiei din iunie 1990, prin ordinele date cadrelor militare cu putere de decizie. Ordinele date de Iliescu vizau intervenţia în forţă contra demonstranţilor, distribuirea de muniţie către soldaţi, utilizarea de mijloace chimice. Ion Iliescu a ordonat şi punerea baionetelor la arme, care să fie folosite în caz de nevoie împotriva „contrarevoluţionarilor legionari care au ridicat drapelul verde pe sediul Poliţiei Capitalei“.
Iliescu a ordonat, de fapt, o represiune după modelul celei dispuse de Antonescu. Aşa cum s-a menţionat şi în rechizitoriul iniţial, din probatoriul administrat şi actele aflate la dosar, rezultă că militarii din U.M. 01847 Buzău, care au tras 1.466 de gloanţe de război - la fel ca şi trăgătorii de la sediul Ministerului de Interne -, au executat un ordin militar, legal în formă şi aparent legal în conţinut, fără că ei să aibă posibilitatea, în condiţiile date, de a nu-l îndeplini. Mai mult, ca urmare a informaţiilor primite de la cel mai înalt nivel, ei aveau convingerea că acţionează împotriva unei „rebeliuni legionare şi că trebuie să acţioneze ca atare“.
Ulterior, Ion Iliescu revine asupra temei „rebeliunii“, întărind-o. Astfel, la ora 22.00, preşedintele Ion Iliescu a comunicat în noaptea aceasta (13/14.06.1990) că elemente legionare vor încerca să pătrundă în alte obiective, aceştia având asupra lor arme şi muniţie; toţi sunt chemaţi să se apere împotriva celor ce nu sunt revoluţionari, ci contrarevoluţionari legionari. Comunicarea a fost transmisă la toate comandamentele militare. Fostul şef al statului, Ion Iliescu, a folosit întreg lanţul aflat în subordinea sa - de la ministrul de interne, generalul Mihai Chiţac, la comandanţii superiori militari, pentru a da ordinul de reprimare. Prin urmare, liderul de la care a plecat ordinul de justificare a executării focului este direct vinovat de faptele comise de către cei folosiţi în acţiune. Preşedintele Televiziunii, Răzvan Theodorescu, a afirmat ulterior, marşând pe aceeaşi teză a ameninţării legionare lansate de Ion Iliescu: „Ameninţările antisemite au fost subestimate. Consider că s-a făcut o greşeală în a se subestima ameninţările antisemite, antinaţionale, cu cruci încârligate la adresa noastră“.
Tragerile militarilor cu gloanţe de război s-au efectuat în baza convingerii că au dreptul să deschidă focul, deoarece şeful statului a instituit o stare de necesitate invocând teoria rebeliunii legionare. Ion Iliescu a incitat, hotărât şi direct, la răspunsul cu mijloace militare, de război, împotriva „Rebeliunii“.
Jurnalul de luptă al Armatei dezvăluia implicarea directă a lui Ion Iliescu
Actorii principali ai teatrului de operaţiuni sunt bine cunoscuţi, iar din Jurnalul de operaţiuni al unităţilor Armatei în Bucureşti se deduc cu limpezime treptele nivelului de răspundere şi rolul esenţial al lui Ion Iliescu. Documentul prezentat tot de „Curentul“, în exclusivitate, este un material preţios care pune în lumină concentrarea de forţe aruncate la ordinul lui Ion Iliescu asupra cetăţenilor Capitalei. Iliescu este cel care, după cum rezultă foarte clar din Jurnalul de luptă, a declarat Armatei „că este vorba de o rebeliune legionară“ şi a cerut „a se acţiona în consecinţă“. După cum se ştie, aşa-zisa rebeliune din vremea lui Antonescu a fost înăbuşită în sânge de către Armată, iar comandanţii militari din perioada regimului Iliescu au înţeles foarte bine mesajul, respectiv modelul de acţiune care avea coordonate istorice bine cunoscute. Calea liberă către crimă a dat-o Ion Iliescu personal, garantul ideologic al Represiunii, furnizorul de autoritate al „justificării“ Rebeliunii legionare.
Influenţa exercitată de acesta, ascendenţa sa politică au activat mecanisme de subordonare - explicabile mai ales la militari. Tradiţia obedienţei a dus la ascultarea orbească şi la executarea măsurilor armate împotriva civililor, iar direct vinovat pentru faptele abominabile este, în primul rând, Ion Iliescu, care a folosit cu cinism fantasmagoria legionară pentru a justifica reprimarea criminală a opozanţilor anticomunişti, a studenţilor Pieţei Universităţii.
În acest context, apare foarte clar implicarea şefului statului Ion Iliescu în coordonarea personală a acţiunilor forţelor militare, inclusiv a celor aparţinând Ministerului Apărării Naţionale, fiind relevantă înregistrarea din Jurnalul Acţiunilor de Luptă existent la Ministerul Apărării Naţionale şi în care generalul Şchiopu a consemnat intervenţia şefului statului pentru trimiterea de tehnică de luptă, efective militare şi distribuirea muniţiei de război la aceste efective.
Deoarece România nu se afla în stare de război, scoaterea din cazărmi a trupelor Ministerului Apărării Naţionale avea un caracter ilegal, care a creat condiţiile pentru ca aceste efective să folosească muniţia de război care le-a fost distribuită din ordinul sau la intervenţia lui Iliescu, apărând premizele unui măcel şi genocid împotriva propriului popor român.
Activităţile criminale din ziua de 13 iunie au fost în întregime pregătite, organizate şi executate de către autorităţile statului sub dirijarea constantă a lui Ion Iliescu: conducerea politică, Ministerul de Interne şi, într-o anumită măsură, şi Ministerul Apărării Naţionale; la acţiunea criminală a acestora s-a adăugat mai târziu complicitatea Ministerului Public şi al Justiţiei în general. Pe scurt, Iliescu a fost şi rămâne un model pentru toţi sceleraţii acestei lumi, care au scos Armata împotriva civililor. Cu marea diferenţă că „civilii“ din ţările acestea arabe, pline de petrol, au armament. Poate dacă România mai avea ceva petrol, în ‘90, am fi avut şi noi arme şi poate alta ar fi fost soarta ţării.