Era vorba de expoziţia „Destine de martiri“, iniţiată şi alcătuită de către Muzeul Judeţean Ialomiţa, judeţ în care s-a născut Părintele Arsenie, manifestare care a fost interzisă deoarece „autorităţile“ susţineau că personajele alese pentru a fi înfăţişate, respectiv imaginile Părintelui Arsenie Papacioc, a Părintelui Arsenie Boca, a Părintelui Daniil (Sandu) Tudor, a Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, a lui Valeriu Gafencu şi a lui Ioan Ioanolide, au fost evocate în expoziţie pentru că au fost legionari. „Aceste persoane nu au intrat ca democrate în închisoare şi nici nu au ieşit democrate“ şi „a face imagine unor persoane care au activat în extrema dreaptă românească este un lucru de neacceptat“, au afirmat şefi de instituţii ale statului român, subordonaţi ai grupării Volodea Tismăneanu.
Părintele Arsenie Papacioc: despre viaţă şi despre moarte, despre libertate şi luptă
„Eu am vreo 44 de arestări, iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae, Alexandru Mironescu şi toţi ceilalţi au primit câte 15 ani. Mie mi-au dat 40 de ani. Sigur că m-am distrat când m-au condamnat, dar m-a costat. Că mă tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava un căpitan m-a întrebat în timp ce mă dezbrăca şi mă tundea: «Ce-ai făcut, mă?». «N-am făcut nimica, mă!», i-am zis eu. «Mă, dacă nu făceai nimic te condamna la 10-15 ani, dar 40 de ani...». Vedeţi, dacă nu făceam nimic, tot mă condamna la 10-15 ani. S-a dat de gol, ştiţi. Iacă cu cine-aveam de-a face. Iacă cine te dezbrăca, iacă cine te omora... Important este ca tu să ai o poziţie de prezenţă.
Nu m-au omorât, deşi mă urmăreau, mă băgau pe la răcitor, la camere frigorifice. În trei zile mureai, după socoteala lor. N-am murit în trei zile. Mi-au dat cinci. N-am murit în cinci zile. Mi-au dat şapte, n-am murit. N-a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu. Important este ca acolo unde eşti să fii prezent. Şi, fie ce-o fi, de acum. Om sunt, un pai în vânt. Nu mai conta moartea. Moartea era salvare!
Dar există un duh, o linie, o rază de viaţă în om care nu cedează. Şi n-avem alt ideal decât de-a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim chinuiţi şi sfârtecaţi pentru scânteia de adevăr ce ştim c-o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleştare cu stăpânitorii puterilor întunericului pe viaţă şi pe moarte. Asta-i deviza fiecărui creştin.
„Nu contează decât maniera în care mori“
Eu sunt macedonean după tată. Tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, de unde şi numele de Papacioc. La origine, ne-a chemat Albu. În sfârşit... nu facultăţi, nu academii, nimic nu te formează cât o stare de prezenţă continuă: ca închisorile, ca suferinţa. Este o mare greşeală dacă o ignoră cineva. Când Mântuitorul era pe lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis «Să mergem pe ţărmul celălalt». S-a culcat în corabie. În timpul ăsta valurile creşteau. «Doamne, Doamne, scoală că pierim!», au strigat apostolii. «Vă şi vedeaţi în fundul mării cu Mine cu tot!». Adică: «N-am spus Eu bine, să mergem pe malul celălalt? Voiaţi fără valuri? Voiaţi fără încercări?». Păi nu se poate.
Oamenii nu preţuiesc viaţa de libertate. Mai mult, nu preţuiesc suflarea şi răsuflarea, că tot de la Dumnezeu sunt. Nu-i supărat Dumnezeu pe noi atât de mult pentru păcate, cât este supărat că suntem nepăsători. Dumnezeu ne-a creat liberi ca să luptăm, că harul Lui nu vine la un milog, vine la un erou.
Zicem noi, care ne scăldăm în ani: «Ce faci într-o zi?». Nu într-o zi, într-o clipă poţi să faci mult! Că Dumnezeu n-are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. Şi putem să I-o dăm într-o clipă.
Deci nu e voie să blestemi suferinţa de care toată lumea fuge şi o blesteamă. Nu e bine! Asta e necesar! Orice vale dă valoarea unui deal. (...) Rămâne, în concluzie, un lucru: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!». Să aveţi o lucrare şi o poziţie mântuitoare. Indiferent ce eşti, furnică dacă eşti, ai o răspundere. Dar eşti om! Ai o conştiinţă. Să cunoaşteţi marile valori. Încadraţi-vă. Că nu de moarte mă cutremur, cum se zice, ci de veşnicia ei. Adică nu contează - repet - decât maniera în care mori.
Despre România
Consider că în România este cea mai adecvată viaţă, răsuflare şi suflare, după Scriptură. România este milostivă şi nu duce un război de distrugere, ci numai de avanpost, de apărare. Tocmai poziţia Scripturii. România o văd având o mare misiune în lume. Sigur că nu din punct de vedere economic numaidecât, ci din punct de vedere mântuitor numaidecât. Şi, asta contează: că Dumnezeu rabdă, rabdă, dar şi înainte apucă. Şi noi, care vedem lucrurile acestea, la întrebarea asta îndrăzneaţă răspundem: suntem români şi cum să nu văd o fericire pentru ţara mea?
Nu pentru că-i ţara mea, ci pentru că sunt într-un cadru adecvat Scripturii, chiar dacă există şi căderi, Scriptura este trăită de români. Românul înţelege de ce-ai întins mâna. În Occident nu se mai pune problema în acelaşi duh. Vin foarte mulţi să mă întrebe: «să plec în străinătate?». «Pleacă. Dar să ştii că ai terminat cu Ortodoxia!». Pentru că acolo sunt anumite raţionamente, este o goană după bani, este o altă lume. Să trăiască, n-am nimic de zis. Îi înţelegem. Dar asta nu trebuie să ne interzică să spunem adevărul. O mare misiune duhovnicească va avea România. Asta-i părerea mea. Trăim sau nu trăim, dar vom vedea că aşa este.
Moartea nu vine să-i faci o cafea
Am avut o viaţă trăită cu adevărat: puşcării, viaţă intensă, viaţă care măsura suflarea şi răsuflarea zi de zi, clipă de clipă chiar. Deci te obliga să iei o atitudine. Căci nu puteai să cedezi: era proba de credinţă sau de necredinţă. Nu te jucai. Dar nu m-am folosit aşa, până în adâncul deliberativ al lucrurilor, ca la căpătâiul morţilor. Ţipete... sentimente omeneşti... muribunzii vedeau draci, aşa cum ştim că vin. Vedeau păcatele aşa cum le-au făcut, nu cum le-au spovedit. Şi vroiau să le spovedească, dar nu mai puteau... Înapoi nu se mai putea, căci venise aia, moartea. Moartea nu vine să-i faci o cafea.“
