Se contextualizează imagologic revoltele de stradă din Egipt cu, de pildă, pichetarea sediilor PDL de către activiştii PSD, protestele sindicatului minuscul al lui Dogaru cu cafteala de stradă a egiptenilor, se sugerează o asemănare cu „dictatorul“ Mubarak şi „dictatorul“ Băsescu, asta după ce s-au creat urgent de către postacii pesedişti mesaje ce alăturau situaţia din Tunisia, unde „dictatorul“ a fost izgonit de poporul înfometat, cu cearta pe pensii din România, care, evident, în opinia pesediştilor, ar trebui să ducă musai la izgonirea „dictatorului“ Băsescu.
Sunt jocuri de imagine şi de instigare la nivel mai mult sau mai puţin subliminal a unor asocieri forţate sau aduse din condei, un condei îngroşat rău de tot. Cea mai gogonată tâmpenie a „ziariştilor“ de la Realitatea a fost „informarea“ telespectatorilor că în Egipt s-ar afla 500.000 de români, expuşi riscurilor războiului civil, „abandonaţi“ de fiorosul Boc şi de „dictatorul“ Băsescu.
O populaţie românească aproximativ cât trei oraşe măricele din România s-ar afla deci în Egiptul în haos, conform ştiriştilor prin batistă şi comentatorilor cu hidrantul în cioc ai golănaşului Vîntu. Mai mulţi chiar decât păgubiţii FNI-ului, ca să vezi!! Grooaznic, înfricoşător, catassstrofăăă, incredibil. Lumea uită că, de fapt, Trustul Realitatea se numeşte Caţavencu - Realitatea, iar „ştirea“ cu cei „500.000 de români cu rezidenţă permanentă în Egipt“, care s-ar afla cică sub teroare, ignoraţi complet de nenorociţii de Boc şi Băsescu, este clar de Caţavencu. Mai puţin umorul.
Am contactat Guvernul atât de blamat de caţavencii iRealităţii lui SOV şi, cu un simplu telefon, am aflat de la cel mai autorizat funcţionar al DRRP, Eugen Tomac, şeful Departamentului pentru românii de pretutindeni, că în Egipt se află înregistraţi sub 1.000 de români. Dezinformarea are şi nişte reguli. Să umfli o cifră de 500 de ori ca să dai lustru unei „ştiri“ şi să încerci să creezi un balon emoţional cu vector negativ la adresa lui Băsescu se cheamă însă minciună ordinară şi penibilă. Cam ăsta este raportul între realitatea autentică şi iRealitatea TV a lui Vîntu.
SOV îşi doreşte cu disperare iscarea unor revolte ceva prin România, exclusiv pentru a profita de starea anarhică în beneficiul stării sale penale. Aşa cum am arătat în exclusivitate în „Curentul“, Sorin Ovidiu Vîntu, suferind de rotulită cronică, are şapte dosare pe rol, în oricare dintre acestea având de executat - după finalizarea de către instanţă a judecăţii de la care se sustrage prin toate mijloacele posibile - ani grei de puşcărie.
Efortul de ilustrare prin imagini din Egipt şi Tunisia cu proteste de stradă, represiuni violente etc. este o jalnică încercare de amorsare a unei aşa-zise „stări revoluţionare“ în România, fără nicio legătură cu realitatea.
Cât despre vorbăria „analiştilor“ (mai popular spus m...iştilor) de hidrant de teapa lui Hurezeanu pe tema evenimentelor din Egipt, este superfluu orice comentariu. Pentru uzul opiniei publice româneşti (eventual) interesate de situaţia din Egipt, chiar dacă acolo nu se află jumătate de milion de români, prezentăm o altă perspectivă a stării de lucruri din ţara vecină Israelului.
Miza Egiptului şi interesele Israelului
Ianuarie 2011: Preşedintele egiptean Hosni Mubarak, considerat inclusiv de israelieni drept un prieten al Israelului în cadrul unei lumi arabe în general ostile, a declarat în data de şase ianuarie că Israelul trebuie să îşi revizuiască poziţia asupra discuţiilor pentru pace şi asupra construcţiilor de locuinţe pentru a se putea ajunge la un acord final cu palestinienii. Israelul a susţinut că a făcut toţi paşii necesari pentru a relua negocierile, dar fără rezultat.
Mubarak a dat vina pe Israel pentru eşecul discuţiilor şi a îndemnat Washingtonul să reia procesul. El a declarat că Israelul „trebuie să îşi revizuiască poziţia şi politica şi să urmeze procedurile tangibile ... pentru a se ajunge la un acord final, nu în etape şi nu temporar, care să ducă la sfârşirea ocupaţiei şi la crearea unui stat palestinian independent“, conform unei declaraţii emise de purtătorul de cuvânt al lui Mubarak după întâlnirea cu premierul israelian Benjamin Netanyahu în staţiunea Sharm el-Sheikh de la Marea Roşie, unde Mubarak a căutat să dea un imbold procesului de pace după ce Statele Unite au afirmat în decembrie că nu au reuşit să convingă Israelul să limiteze construirea de locuinţe pe terenul ocupat interzis palestinienilor pentru propriul lor stat.
Mubarak a declarat că Egiptul „se opune oricărei noi agresiuni“ împotriva Gaza, avertizând că orice alt atac, sugerat de „ultimele avertismente ale Israelului“, va periclita procesul de pace. Discuţiile susţinute de SUA din septembrie 2010 s-au terminat printr-un eşec după trei săptămâni, când Israelul a refuzat să extindă o îngheţare parţială de 10 luni a construcţiilor din Cisiordania, determinându-i pe palestinieni să iasă din discuţii.
Cu două luni înainte, în data de 22 noiembrie 2009, Mubarak a criticat răspicat Israelul în faţa Parlamentului egiptean, afirmând că politica Israelului anihilează şansele păcii cu palestinienii. „Mă adresez liderilor Israelului: ridicaţi blocada zonei Gaza! Încetaţi cu înverşunarea şi manipulările - acceptaţi apelul pentru pace. Voi folosi cuvinte în afara oricărei interpretări: Israelul distruge orice oportunitate pentru pace, cu planul său de a popula Ierusalimul cu evrei şi cu excavaţiile din jurul moscheii al-Aqsa.“
Moscheea este unul dintre cele mai sfinte repere ale lumii islamice şi a fost, în anii ‘80, ţinta unui complot evreiesc care urmărea să arunce în aer construcţia, a devoalat un fost agent al Mossad, Victor Ostrovski, basarabean de origine, după părinţi, unul dintre puţinii defectori ai Academiei Înşelăciunii - Mossadul - rămas încă în viaţă, după ce a dezvăluit secrete ale temutei agenţii evreieşti de informaţii.
Proiectul extremiştilor evrei de distrugere a moscheii ar fi putut duce la izbucnirea unui al treilea război mondial, preciza defectorul Mossad, ar fi aruncat în Jihad sutele de milioane de musulmani din jurul Israelului. Mulţi extremişti evrei îşi doresc „provocarea finală“ pentru a se ajunge la un conflict mondial ce ar oferi oportunitatea distrugerii cu bombe atomice a întregii lumi arabe şi pentru a se termina odată cu inamicii Israelului. Câinii războiului sunt ţinuţi în lanţ deocamdată, dar oricând li se poate da drumul din lesă.
Siria, una dintre ţările „beneficiare“ ale crizei din Egipt
Egiptul este cel mai puternic vecin arab al Israelului şi a fost prima ţară arabă care a semnat un acord de pace cu Israelul, în 1979. Preşedintele de atunci, Anwar Sadat, a plătit cu viaţa semnarea acordului, fiind asasinat după trei ani. După alţi 14 ani, un evreu a plătit preţul păcii, prim-ministrul Itzac Rabin fiind asasinat în 1995, la un an de la semnarea unui al doilea acord de pace al Israelului cu o ţară arabă, respectiv cu Iordania regelui Hussein.
Ambele asasinate au fost puse la cale şi realizate de către membri ai serviciilor secrete ostili acordurilor de pace. Egipteanul fanatic care l-a ucis pe Sadat a fost „ajutat“ de serviciile de securitate egiptene, iar „evreul fanatic“ care l-a împuşcat pe Rabin a ajuns lângă acesta deoarece membrii serviciului său de pază „se uitau în altă parte“...
Până astăzi, deoarece nu s-a semnat niciun tratat de pace de la conflictul anilor ‘70, când Israelul a dus un război cu 6 ţări arabe pe care le-a bătut într-o săptămână, Libanul şi Siria sunt, tehnic, în stare de război cu Israelul.
Câştigătorul crizei din Egipt, în contextul în care Mubarak ar fi îndepărtat sau măcar slăbit de protestele plătite de „americani“, conform WikiLeaks, va fi preşedintele sirian Bashar al-Assad, cel care ne-a vizitat recent. Siria este cunoscută în România doar datorită lui Omar Haissam, cadru al serviciilor militare siriene, protejat după o „miraculoasă“ extracţie din România, dupa aşa-zisa răpire a unor ziarişti, dintre care Marie Jeane (fata senatorului Ion Vasile ex-PSD, actual PC-PNL), în bussines cu Haissam, ştia că va fi „răpită“.
Siria, chiar dacă la vedere pare ostilă Israelului, are, la anumite nivele, partizanate şi afaceri interesante cu Israelul. O dovedesc afacerile împletite desfăşurate în România (inclusiv şi mai ales afaceri cu armament), dintre sirieni ca Hayssam şi israelieni ca Simon Nahor, tot cadru şi el, dar al serviciilor evreieşti. România a fost un fel de safe haven încă de pe vremea lui Ceauşescu pentru evrei şi arabi, care se iubesc pe tunuri la maximum pe meleagurile noastre.
Este evident că viitorul vector de putere între ţările arabe, după ce Egiptul se va fragiliza, va fi Siria, ţară care, spre deosebire de Iran, are o mai bună „relaţionare“ cu Israelul.
Un regim islamic în Egipt - o carte bună pentru „câinii războiului“ israelieni
În ce priveşte criza din Egipt se mai adaugă un factor, cel demografic. Egiptul are cel mai ridicat spor de populaţie, în 40 de ani au trecut de la 30 de milioane la 80 de milioane, ca musulmani fanatici. Populaţia Egiptului creşte cu un milion la fiecare 9 luni, iar majoritatea populaţiei e formată din tineri din felia demografică „sub 20 de ani“. Analfabeţi, fără meserii, fără loc de muncă şi, mai ales, fără perspective dacă vine un regim islamic. Evident, poporul egiptean este - ca multe alte popoare ale lumii - un popor abuzat şi chinuit de autorităţile poliţieneşti. Motive de scandal şi de răbufnire a nemulţumirilor există destule. O privire comparativă pe mapamond ar pune însă în ecuaţie un referenţial care schimbă perspectiva. America este unul dintre cele mai poliţieneşti state ale lumii. Rusia, China, Coreea etc. de asemenea. Fără a mai vorbi de multe alte state asiatice sau africane pentru care sensul democraţiei nu există practic în cultura politică şi în conştientul colectiv. Ieşirea în stradă a maselor de egipteni din aceste zile este însă orchestrată, aşa cum se întâmplă de obicei când apar alt gen de interese, la altă scară. Egiptul nu are resurse, deoarece până acum banii au venit din America, în schimbul recunoaşterii Israelului. Dacă vin islamiştii la putere, un Egipt islamizat cu, eventual, un regim al belicoşilor şi radicalilor Fraţi Musulmani, o eventuală rixă cu Israelul, ar veni mănuşă Israelului căruia, la nivelul său de înarmare cu sisteme ultramoderne americane, nu i-ar fi greu să mai ocupe o dată Sinaiul.
Aşadar este în interesul mai multora, la nivel geopolitic, destabilizarea Egiptului şi dărâmarea „dictatorului“ Mubarak, până mai ieri „mare prieten al proceselor de democratizare şi detensionare ale regiunii“.