Ieri îmi exprimam opinia că Sorin Ovidiu Vîntu va fi cel mai probabil eliberat din arest, neavånd cum să bănuiesc ca omu’ este atåt de sonat încåt să şi-o facă din nou cu måna sa, respectiv cu gura sa, că SOV pare să fie dedicat oralului. Nesfårşita bogăţie a înţelepciunii romåneşti are şi pentru puşlamale ca Vîntu o etichetă definitorie. SOV se încadrează perfect în cadrele proverbului cu trimiteri proctologice: „gura bate curu“. Discursul său bizar şi epocal de ieri din faţa instanţei a fost atåt de convingător încåt s-a căptuşit cu încă 60 de zile. „Stenogramele Vîntu“ aduse la cunoştinţa publicului romånesc şi devenite file de istorie recentă spun aproape totul despre mizeria agregatului creat de acesta în jurul său. Langajul deşănţat şi verbiajul inept, prolixa desfăşurare de tåmpenii, obscenitatea frazei, nesăbuita grandomanie, instabilitatea mintală - elemente definitorii ale discursului „intelectual“ al lui SOV - toate acestea au avut o contribuţie în înţelegerea resorturilor acestui personaj, cu note demonice dar şi de un ridicol absolut pe alocuri. Poate alta era soarta infatuatului SOV dacă nu se ambiţiona să se suie în copac ca scroafa, în loc să-şi ducă traiul pe mai departe pe grămada de gunoi defecată sub el. Ieri a încercat să se justifice în faţa instanţei lăudându-se tocmai cu grămada de gunoaie ale presei adunată de el din detritusurile societăţii româneşti, scormonind rahatul până la greaţă, cu convingerea că scoate la iveală nestemate - respectiv jagardelele Trustului media.
Bănuiesc că din acest motiv s-a ales cu recompensa celor 60 de zile. Micul ciorditor de făină de la Aprozar, pămpălăul infirm ajuns turnător de la punctul conserve-lăzi de penitenciar, un neica nimeni de ghimizdroc s-a umflat ca broscoiul din poveste, a făcut deja poc şi încă mai dă din cioc.
Este evident că lui Vîntu nu-i ajunge cât şi-a luat-o în freză, nu-i este destul că a ajuns un fel de bălălău vinovat de tot ce-i rău, acum se mai dă şi mare balenă’n borcan (expresie populară - înseamnă a avea băşini în cap, a face fiţe, a se da mare, a se arunca precum broasca’n polizor).
Pentru a impresiona până la lacrimi magistraţii, SOV a dezvoltat un discurs insultător pentru orice deţinător de IQ, în care se compara cumva cu marii filantropi şi creatori de şcoală jurnalistică.
„Nu sunt acel infractor care aleargă prin Bucureşti cu barda după infractori mai mari sau mai mici“, a spus Vîntu, în faţa instanţei, după care le-a explicat magistraţilor mai grei de cap, în opinia sa, beneficiile aduse de el „României şi oamenilor din România“.
Argumentul lui SOV: arbuştii (cei pentru care Romsilva plătea de patru ori preţul pieţei)
Astfel, Vîntu a declarat că „este unul din puţinii oameni care au ajutat la înfiinţarea Bursei de Valori Bucureşti şi că a finanţat numeroşi elevi şi studenţi care în prezent lucrează ca economişti în băncile româneşti“. Vîntu a mai arătat că, „după prăbuşirea FNI, a construit unul dintre cele mai puternice produse jurnalistice din România“, referindu-se la trustul Realitatea Media, „în cadrul cărora a derulat campanii productive pentru această ţară“.
Vîntu a mai făcut referire şi la Gala intitulată „10 pentru România“, derulată în ultimii câţiva ani, susţinând că „prin intermediul acesteia a dorit şi a reuşit promovarea a numeroase talente ţinute în umbră, fapt pe care el îl consideră benefic pentru statul român“. Vîntu nu a uitat să pomenească şi de Tatuliciadă - respectiv de campania „România prinde rădăcini“, în urma căreia, potrivit acestuia, s-au plantat 450.000 de arbuşti, făcând referire la masivele defrişări ce au avut loc în România de-a lungul vremii.
Desigur, Vîntu a uitat să precizeze defrişările masive din buzunarele a 300.000 de români, rămaşi în fundul gol pe iarbă, după ce au fost escrocaţi de peste 350.000.000 de dolari, şi de contribuţia personală la „prăbuşirea FNI“ şi, de asemenea, de faptul că „intervenţia“ sa în domeniul presei a transformat până şi ideea de presă într-o hazna sulfuroasă, a uitat să pomenească de distrugerea şi desfiinţarea publicaţiilor pe care le-a terminat - „Cotidianul“, „Ziua“ etc. - şi de crearea unei şcoli a nemerniciei şi jegului de presă, „şcoală“ care a prins rădăcini în solul mustind de rahat al unei „intelighenţii“ mizere, cumpărată la sacoşă, cu „premii“ de zeci de mii de dolărei, băgaţi la teşcherea până şi de un Alexandru Paleologu sau Octavian Paler, nemaivorbind de urdorile de teapa unui Tatulici, Roşca Stănescu, Chirieac, CTP sau de paradita de Drăgoteasca, iubita lui Vîntu, autentice branduri ale pidosniciei, „profesori“ de deontologie jurnalistică pe invers.
Se sperie gându’ auzind parascoveniile debitate de Vîntu pe tema activităţii sale filantropice - scolastice - ecologice. Tupeul fără de margini al acestui personaj de filme indiene este întrecut doar de imbecilitatea fără sfârşit. Ce a spus Vîntu instanţei e una, dar la sfârşit a ţinut să mai ofere încă o mostră specifică de insanitate mintală, adresându-se unei reporteriţe şi somând-o pe aceasta să-i transmită lui Traian „că războiul nu s-a terminat“. Gogomanul delabrat se crede Vercingetorix sau Decebal?
Proctologia abisală - specialitatea de bază a „şcolii“ media create de Vîntu
Cert este că SOV a dezvoltat un fel de pasiune obsesivă pentru numele de Băsescu. După ce a trimis mesaje necroforice, lăudându-se că-l îngroapă cu mâna sa, acum îi trimite mesaje belicoase. Fixaţia sa pentru Băsescu nu e de azi, de ieri. Acum vreo doi ani, după ce în „Curentul“ şi o parte a presei au fost publicate anchete despre tunul pus la cale de Vîntu - cele 60 milioane de euro mătrăşite, la sfârşitul guvernării Tăriceanu, în noiembrie 2008, cu complicitatea unor pitici de grădină de-ai lui SOV de la ANAF, prin care Petromservice a încasat TVA necuvenit, Vîntu l-a dat în judecată pe Traian Băsescu, în 2009, pentru că acesta a pomenit într-o emisiune TV de mânărie.
Sorin Ovidiu Vîntu declara, la data de 9 iulie 2009, că nu înţelege „din ce motive preşedintele a făcut aceste declaraţii şi nici dacă a fost sau nu consultat cum se cuvine. În ultimă instanţă, nu sunt exegetul operei şi declaraţiilor sale. Dar, sincer vorbind, eu nu le-aş fi făcut. Poate că, de acum încolo, va fi mai prudent în declaraţii“.
Cu ifose de lumpen-şmecher de oraş, Vîntu oferea îndemnuri la prudenţă şefului statului, lansând ameninţări subtile cică, plecând probabil de la ideea că statul este bleg şi impotent, ca şi el, cel care stă proţăpit la răscrucea acestei ţări, blocând circulaţia cu căruciorul său pe post de giruetă de jumătate om-jumătate iepure şchiop. Banii furaţi atunci de Vîntu au ajuns parţial în Moldova, la Chişinău, servind (şi) la finanţarea altei excreţii media cu nume rusesc, aşa cum tot din bani furaţi de la români s-a pus pe picioare şi ciomagul media de Bucureşti al lui SOV, Realitatea TV. Un al doilea proces pe care i l-a intentat SOV lui Băsescu a plecat de la o altă afirmaţie publică a preşedintelui - într-o emisiune radio de data aceasta - în care făcea trimitere la impostura calităţii impiegaţilor Trustului lui Vîntu care a pus de un fel de Patul lui Procust unde se decide televizual cine-i bun şi cine-i rău în politica românească, „tribună morală la care se dau lecţii în fiecare zi...“, construită din banii celor de la FNI.
În ambele acţiuni în instanţă la adresa lui Băsescu, SOV îi cerea acestuia daune morale de câte un milion de euro, pe motiv că „afirmaţiile preşedintelui îi prejudiciază dreptul la imagine şi la onoare“. Potrivit acţiunii formulate şi depuse de avocaţii lui S.O. Vîntu la Tribunalul Bucureşti, „preşedintele Traian Băsescu ar fi încercat, prin afirmaţiile sale, să acrediteze ideea că politica editorială a trustului Realitatea-Caţavencu este influenţată de patronat“.
Băsescu nu a făcut decât să spună cu glas tare ce scriam noi, unii dintre ziarişti, de ani de zile, plătind cu pierderea slujbelor şi cu târâtul în instanţe, ani de zile. Faptul că am avut câştig de cauză până la urmă, inclusiv în instanţe, compensează pe undeva anii de hărţuieli şi ameninţări venite din partea găştii securistice-infracţionale a lui Vîntu, ajunsă o tumoare pe trupul statului român.
Însă mai ales celebrele deja „Stenograme Vîntu“ au confirmat secretul lui Polichinelle, cu privire la „politica editorială“ a Realităţii excremenţiale a lui SOV („vreau o organizaţie capabilă să răspundă la comenzi în timp real... s-a înţeles?“) cu completarea de rigoare - cui nu-i convine să o sugă prin batistă, chestie orală la care s-au pretat cu vârf şi îndesat hurezenii, patapievicii, tismănenii, cetepeii, turceştii, chirieacii şi alţi sugaci şi proctologi eolieni de pe statul de plată al homunculului.
Adevărul este că fără mizeria morală şi lăcomia degenerativă a unei pletore de nehaliţi, „organizaţia“ ciorditorului de SOV nu ar fi avut cum să prindă rădăcini, dar poate nici noi n-am fi avut cum să aflăm cu ce jeguri umane, supape hemoroidale ale lui Vîntu, defilează la vârf în societatea românească. Sorin Ovidiu Vîntu este un fel de revelator, o substanţă chimică urât mirositoare care a scos la iveală, a developat şi proiectat pe ecranul public fotografiile reale ale „inteleftualilor“, „ziariştilor“, „politicienilor“ - golănassilor adăpaţi din aceleaşi zoaie sordide, cu gura strâns lipită de hidrant, să nu scape nicio picătură din dejecţiile seminale ale gândirii lui SOV, pitecantropul cu aere de filantrop.